Mi-am luat avânt muncitoresc și m-am apucat să parcurg această carte, care, fie vorba între noi, era pe lista impusă de fiică-mea și era rezervată lunii martie, dar recunosc că n-am reușit să mă încadrez în timp.
Autorul, neuropsihiatru de profesie și director de educație la Universitatea din Toulon unde predă etimologia umană, a fost desemnat de Emmanuel Macron, în 2018, ca personaj principal în reformarea sistemului educațional din Franța.
Ipotezele pe care le aduce în discuție nu sunt neapărat noi pentru cei care sunt cât de cât interesați de subiect și au la activ diferite lecturi pe această temă, dar mi-a plăcut că este scrisă într-un stil accesibil oricui și cu argumente științifice ușor de înțeles și de verificat.
Cyrulnik și-a propus să investigheze modul în care credința în Dumnezeu ne afectează în timp funcțiile cerebrale și ne modifică modul de percepție sau respectiv raportare la ceea ce ni se întâmplă.
Evident, oamenii nu se nasc cu această înclinație spre spiritualitate, religia croindu-și drum în mentalul colectiv prin educație și tradiții familiale. La început, copilul nu recunoaște experiența spirituală, ci o învață mecanic, fără să îi înțeleagă cu adevărat sensul. Copilul abandonat, fără familie, nu poate asocia credința în Dumnezeu cu un panaceu afectiv, un substitut care oferă siguranță și iubire, căci de cele mai multe ori nu are cu ce corela aceste sentimente necesare experienței spirituale.
În funcție de credințele părinților, copilul învață cum să se raporteze la divinitate – cu iubire, cu teamă de pedeapsă, cu indiferență sau chiar să o conteste total dacă este cazul. Mersul la biserică, alăturarea prin intermediul familiei unui grup credincios, conferă copilului sentimentul de apartenență, liniște, protecție. Momentul în care, crescând, este nevoit să se confrunte cu diverse situații și să colaboreze cu persoane care nu îi împărtășesc credințele, devine un moment de cotitură, confuzie și posibil revoltă, fie către cei din exteriorul grupului său, fie îndreptată către propria familie.
Cartea punctează foarte bine, succint, fără a încerca să iște controverse, istoria creștinismului născut din dorința de a controla și subjuga masele.
De asemenea, mi-a plăcut cum a construit cu exemple interesante, teoria conform căreia, cu timpul, structura cerebrală a unui individ cuprins de frenezia credinței, își modifică vizibil legăturile neuronale și procesele de care sunt responsabili neurotransmițătorii din dotare. Credința supremă alterează realitatea, fabrică scenarii alternative, conferă scopuri înalte care își mențin motivați susținătorii, validează nesiguranțe și creează ideea de popor ales, mândru, care va merita răsplata divină.
Religiozitatea susține conformismul și acceptarea dezamăgirilor din viața de cuplu, provocările devenind o mândrie, un act de iubire din partea lui Dumnezeu care le testează credința pentru a-i recompensa mai târziu. De asemenea, credința e un motiv bun pentru a accepta mai ușor lipsurile, boala și sărăcia și o pârghie foarte convenabilă pentru cei aflați la extrema cealaltă din punct de vedere material.
O carte interesantă care ia în calcul efectele perverse ale religiozității necalibrate și o reflecție destul de obiectivă a ceea ce reprezintă atașamentul în cadrul sentimentului religios.