1963, anul în care autorul finaliza această carte, cu puțin timp înainte să moară.
Cartea este aproape complet dedicată religiei, a mistificării filozofice a doctrinelor creștine. Scrisă sub forma unor scrisori din partea lui Sfredelin, un diavol bătrân și competent pe aria sa de expertiză, către Amărel, nepotul său naiv și lipsit de experiență practică.
Povestea reunește întâmplări și exemple menite să oblige cititorul la introspecție, analizând cinic, dar extrem de specific, comportamente și virtuți creștine, pe care Sfredelin le cunoaște în profunzime, după secole de practică, pentru a le putea combate, deturnând astfel credinciosul de la calea cea dreaptă.
Amărel, nume ales potrivit, căci acesta, pe parcursul cărții, eșuează lamentabil în misiunea sa de a câștiga un suflet pe lista celor damnați, îl dezamăgește pe unchiul său, care încercase în mod repetat să îl învețe pe acesta să manipuleze, mintă, instige, deturneze, amâne, ispitească sau confuzeze cu gânduri induse menite să îl împingă subtil spre păcat.
Explicațiile lui Amărel nu ne sunt împărtășite. Suntem nevoiți să ne mulțumim cu versiunea lui Sfredelin, care este un soldat credincios al Satanei și care vede tot prin filtrul rolului său.
Lipsit de voință sau empatie, specifică unui diavol, unchiul resimte totuși afecțiune față de confratele său mai tânăr, pe care încearcă să îl salveze de la pedeapsa supremă care se produce dacă acesta pierde controlul asupra destinului omului care i-a fost încredințat.
O relatare malițioasă și sarcastică care punctează în contrast, importanța credinței în Dumnezeu. O carte bine documentată și argumentată, pe care, probabil, aș fi apreciat-o mai mult dacă aș fi fost o persoană pentru care dogmele religioase ar fi avut valoare. Cu toate acestea, indiferent dacă crezi sau nu în Dumnezeu, cartea are puterea de a te convinge de superficialitatea gesturilor noastre cotidiene, lucru care atrage după sine, damnarea morală a unui suflet uman.
