Cartea lunii februarie, alesă de fiică-mea dintr-un mare teanc necitit de cărți care zac de aproximativ doi-trei ani pe rafturi, așteptând să le vină rândul.
Romanul acesta despre care am citit multe recenzii pozitive, care a fost lăudat pentru delicatețea cu care a fost creionată o iubire pură, sufocată de mizeria unui război nedrept, o iubire care învinge granițele timpului și spațiului și reușește să își ofere o șansă, în timp ce pătrează vie amintirea celor dragi și luptă pentru dreptate și libertate, este departe de ce așteptări am eu de la un roman de acest gen.
Din punctul meu de vedere această poveste e mult prea siropoasă și clădită într-o manieră telenovelistică, cu personaje lipsite de caracteristici negative și cu întâmplări care se succed doar pentru a puncta tăria de caracter și capacitatea de sacrificiu a celor care se perindă printre pagini, încât, chiar războiul din Siria, cu toate ororile sale, nu reușește să își mențină impactul pe linia de plutire.
Salama este o tânără farmacistă în vârstă de 18 ani, forțată să lucreze pe post de cadru medical în spital, din cauza lipsei acute de personal capabil să trateze cazurile grave aduse în urma atacurilor și bombardamentelor. Mama sa a murit în urma unui bombardament, iar tătăl și fratele său mai mare, Hamza, au fost prinși și încarcerați, fiind acuzați de trădare. Momentan Salema locuiește cu Layla, cumnata sa însărcinată, într-o casă dărăpănată, cu resurse puține, sperând că vor găsi ocazia să fugă în Germania cu barca, dacă vor reuși să strângă o sumă suficientă de bani pentru a acoperi costurile unei manevre atât de periculoase.
Salama nu e singură în demersul său, ci alături de ea zăbovește Khawf, o nălucă care ține loc de vocea conștiinței și pe care Salama se bazează de când și-a pierdut mama. Khawf o îndeamnă pe Salama să facă tot posibilul să fugă din Siria, dar aceasta este captivă între dorința de a-și salva cumnata însărcinată de la o soartă tragică și a abandona spitalul cu victimele sale față de care are o responsabilitate morală.
Deoarece nu are banii necesari pentru a rezerva două locuri în barca salvatoare, Salama ajunge, printr-un context oarecum favorabil, să salveze de la moarte pe fiica barcagiului, folosind acest aspect în favoarea sa. Călătoria întârzie să se concretizeze și în acest timp ni se prezintă prin fața ochilor povestea diferiților bolnavi cu care Salama interacționează, printre care și sora mai mică a lui Kenan, individul cu care aceasta se presupune că ar fi trebuit să se logodească înainte de a izbucni războiul.
Jocul de-a „du-te vino” dintre cei doi, fentarea sistemului, dificultatea de a se decide dacă să fugă sau nu împreună, luând cu sine pe cei doi frați mai mici ai lui Kenan și implicit pe cumnata Layla, m-au obosit rapid, mai ales că, pe rând, fiecare dintre ei, măcinați de vina de a abandona pământul copilariei care în fapt, nu mai reprezintă și garantează nimic acum, motivează că au puterea de a schimba lucrurile dacă rămân, deși, în fapt, nu fac nimic concret în acest sens, decât să se pună în pericol și să riște ca familiile lor să fie ucise.
Plecarea este forțată, trasă de păr cumva, Layla nu există decât în imaginația Salamei, căci adevărata cumnată zace îngropată în moloz alături de soacra sa, ultimul motiv pentru a rămâne.
N-am înțeles de ce autoarea a simțit nevoia să inventeze două personaje imaginare pentru a acoperi trauma Salamei, decât dacă a considerat că acest aspect va cauza o răsturnare de situație binevenită, ceea ce aici nu a fost cazul.
Dialogurile sunt puerile, personajele sunt idealuri naive, finalul e banal – cei doi emigrează în Canada unde încep o viață nouă, mult mai faină, care m-a făcut să mă întreb unde s-a epuizat doza aia ipocrită de patriotism și încăpățânare de a salva Siria, când finalul este clar de o sută de ori mai bun pentru toată lumea?
Nu mă înțelegeți greșit, nu-s lipsită de empatie, dimpotrivă, dar am așteptarea de la o dramă de proporții să fie scrisă într-o manieră lucidă, introspectivă, mușcătoare, nu romantizată naiv cu personaje superficiale care să dea bine la public în timp ce demonstrează că iubirea depășește orice bariere.
E a doua oară când îmi iau țeapă cu Biblioteca lui Morar…. și m-am cam lămurit de gusturile omului și de nișa pe care o promovează. Vorba aia: „Fool me one, shame on you, fool me twice…”