Considerat unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului trecut, norvegianul Knut Hamsun (1859–1952), a primit premiul Nobel pentru Literatură în 1920 ca recunoaștere pentru inovația adusă stilului literar, punând bazele literaturii psihologice cu tehnici de dialog interior și crize existențiale redate liric, scrieri de pe urma cărora s-au ghidat autori clasici cunoscuți, precum Thomas Mann, Franz Kafka, Maxim Gorky, Stefan Zweig, Henry Miller, Herman Hesse, Charles Bukowski, Ernest Hemingway, John Fante sau James Kelman.

Publicat în 1890, romanul psihologic “Foamea”, aduce în prim plan povestea unui tânăr scriitor norvegian, care se zbate să supraviețuiască de la o zi la alta, cu puținii bani câștigați din rarele articole scrise pentru ziarele de publicație din Christiania (actualul Oslo).

Recunosc că inițial am fost tentată să cred că autorul este rus, deși numele era clar de proveniență nordică, dar stilul în care este scrisă, pentru mine, rezonează cu literatura clasică rusă, motiv pentru care cartea a fost o surpriză plăcută până la final. Dacă ați parcurs-o deja, probabil are sens ce spun.

Portretul tulburător al acestui personaj nu are nimic de a face cu dorința autorului de a creiona o dramă politico-socială sau de a milita pentru chinurile creației cu care se confruntă orice scriitor care încearcă să își depășească condiția, ci doar cu reproducerea trăirilor dintr-o perspectivă individuală a celui care, cel mai probabil, s-a confruntat de-a lungul vieții sale atât cu sărăcia, cât și cu foametea.

Viața agitată a personajului reușește să te țină captiv și te perindă prin toate stările posibile – de la milă la disperare, de la frustrare la repulsie. Te face să îți pui toate acele întrebări cu încărcătură negativă în timp ce urmărești parcursul din ce în ce mai decadent al personajului care nu reușește aproape niciodată să scrie un articol la timp pentru a-și asigura masa zilnică, care ajunge să își vândă hainele, pălăria, chiar și nasturii de la vestă, creionul cu care scrie articolele, sperând că face rost de câțiva bănuți pentru o bucată de pâine.

Perioadele îndelungate de foame îi accentuează degradarea fizică și activează stările depresiv-maniacale până când dialogul interior capătă nuanțe din ce în ce mai dramatice. Cercul vicios în care este prins, acela de a nu putea scrie din cauza foamei și a frigului, a lipsei frecvente de a avea un acoperiș deasupra capului unde să poată concepe în liniște, se întrepătrunde tragic cu perioada în care deține aceste lucruri, dar imaginația și concentrarea de a scrie îi lipsesc cu desăvârșire.

Tentativele de a găsi joburi temporare eșuează vehement. Fie nu le poate primi din cauza aspectului jalnic pe care îl deține, fie din cauza faptului că foamea îi reduce capacitatea de concentrare și îi imprimă o stare de iritare crâncenă care duce inevitabil la conflicte, dar cel mai des acesta se sabotează singur, respingând din aroganță oportunitățile care i se oferă, considerându-le sub demnitatea sa de intectual.

Personajul nu își dorește altceva decât să scrie, dar de cele mai multe ori măreția pe care o atribuie articolelor sale nu este întâmpinată cu același entuziasm de către editori. Eseurile și articolele sunt adesea haotic scrise sau tratează subiecte care nu sunt de interes public, motiv pentru care plata întârzie să apară.

Halucinațiile produse de foame îl fac să jongleze cu viața, moartea, dragostea față de o femeie pe care nu o înțelege și nu și-o permite financiar. Disperarea și ura capătă proporții gigantice cu fiecare subterfugiu identificat pentru a păcăli foamea – mestecă lemn, hârtie, suge câte un nasture, descoperă că dacă tușește puternic depășește mai ușor senzația de durere fizică cauzată de inaniție.

Ciuda și invidia pe care o resimte față de cei care par să aibă totul deși nu merită mai mult decât el, ideile de grandoare pe care și le insuflă când refuză să se umilească pentru o lingură de mâncare, aroganța cu care aruncă sau dăruiește banii pe care îi primește pomană, pentru ca mai târziu să se zbată în ghearele morții de foame, toate acestea creează un fir epic dramatic și incomod, dar imposibil de abandonat.

Pe de-o parte e ușor să îl judeci, pe de alta e simplu să îl înțelegi. Cu toate acestea, personajul creat de Knut Hamsun, într-o epocă în care scrierile se construiau la persoana a treia, stil impersonal și din intrigă era necesar să se desprinsă o morală, aduce un suflu nou literaturii, intim și ademenitor, capabil să te răscolească.

Mi-a plăcut, îl recomand și simt nevoia ca anul acesta să mai parcurg ceva de acest autor despre care nu mai citisem nimic anterior.

Lasă un răspuns