Întotdeauna mi-a plăcut Liviu Rebreanu, chiar dacă modalitatea în care l-am descoperit a fost una impusă de sistemul de învățământ, dar încă țin minte ce impresie puternică mi-a creat Pădurea Spânzuraților în liceu, deși cu siguranță nu am fost capabilă să rezonez cu întreaga dramă a lui Apostol Bologa, pentru că lipsa de experiență autentică își spunea cel mai clar cuvântul.


După experiența cu Pădurea Spânzuraților am parcurs aproape complet operele scriitorului, dar de curând survolând pe Voxa, mi-am dorit să retrăiesc experiența lui Puiu Faranga, băiatul de bani gata al distinsului Policarp Faranga, fostul Ministru al Justiției, care în toiul unei crize inexplicabile de furie își strangulează mortal soția, Madeline Faranga, fostă Mădălina Crainicu, fiică de țărancă, luată de suflet și educată de familia Faranga pentru a-i face moftul băiatului de a o considera demnă de căsătorie.


Cartea începe cu uciderea Mădălinei și cu intervenția bătrânului Policarp în încercarea de a-și salva fiul de la o condamnare clară și apelarea la relațiile sale publice pentru a-l interna într-un sanatoriu de unde speră că va fi diagnosticat cu o nebunie trecătoare, care să îi fi întinecat mințile și care să justifice actul necugetat comis.


Puiu, nume predestinat de altfel, acceptă fără împotrivire, căci bătrânul Policarp fusese întotdeauna cel care a hotărât pentru acesta, încercând să îi ofere singurului său fiu o viață comodă și lipsită de griji, cu școli înalte, acces la fonduri nelimitate și conexiuni care să îl ajute să urce pe scară ierarhică. Dar Puiu nu a regăsit nicio plăcere în studii, viață de familie sau carieră, singurele lui pasiuni fiind petrecerile și femeile.


Internat în stare de urgență, Puiu ajunge în grija doctorului Ursu, un individ ursuz și mânat de convingeri morale pe care nu este dispus să le încalce pentru a face pe plac unui boier. Puiu are pretenția de a fi tratat cu respect și să i se pună la dispoziție toate lucrurile de care are nevoie pentru a-și păstra tabieturile, inclusiv un gardian docil, pe care îl transformă în servitorul care să îi îndeplinească ordinele.


Modalitatea în care familia se raportează la moartea Mădălinei este absurdă, psihopatică, egoistă și manipulatoare. Deplângerea pierderii nu are aparent nicio legătură cu criminalul în sine care a acționat necugetat, dar nu poate fi pedepsit pentru atâta lucru, ci mai degrabă înțeles, pornind de la ideea că vița nobilă din care face parte deține de mult timp sânge albastru, nealterat, care este posibil să fi afectat judecata. Totuși, în niciun caz, nu este nevoie de a exploata tragica situație pentru a crea și mai multă dramă, pedepsind un tânăr boier, promițător, care are toată viața înaintea sa.


Săptâmânile petrecute în sanatoriu îl determină pe Puiu să oscileze de la o stare la alta – confuzie, ură, nedumerire, vină, furie, identificarea unor scuze plauzibile în mintea sa, revoltă, paranoia și ulterior, nebunie pură. O nebunie care se strecoară în sufletul și în mintea sa cu o viteză lentă, dar cu pași siguri, încât limita dintre prefăcătorie și realitate devine din ce în ce mai subțire.


Mădălina, fetișcana de 14 ani cunoscută la o horă în sat pe vremea când Puiu trecuse de 22 de ani, îi pică cu tronc dandy-ului care nu e învățat să fie refuzat. Asistarea la dansul Ciulendrei îi ațâță simțurile și îl determină să îl convingă pe taică-su să o ceară pe oacheșa și sălbatica Mădălina de la mama ei văduvă și săracă, asumându-și educarea acesteia la școli înalte din Paris, Frankfurt și Milano, astfel ca în câțiva ani aceasta să fie pregătită de titulatura de soție a distinsului Puiu Faranga.


O dată cu scoaterea la iveală a poveștii dintre Puiu și Mădălina, atitudinea doctorului Ursu tinde să se modifice. De ce? Cine este acesta și care îi sunt intențiile în ceea ce îl privește pe acuzat? Cum se poate finaliza o poveste a cărui intrigă oare inspirată din Crimă și pedeapsă a lui Dostoievski?


O carte fantastică, un roman-nuvelă atât de bine scris, cu personaje ale căror tipologii le regăsim încă de actualitate și cu un sarcasm atât de fin încât replicile devin delicioase, iar imaginile create, memorabile.

Lasă un răspuns