“Diverse mașini erau parcate acolo, sub un acoperiș orizontal si staționau lângă nişte sisteme de alimentare cu combustibil cu aspect rudimentar. Mi se confirmau bănuielile: mașinile astea chiar nu făceau absolut nimic pentru ele însele. Erau, practic, în moarte cerebrală, asta dacă aveau totusi un creier. Umanii care își realimentau vehiculele se holbau la mine în timp ce se îndreptau spre interior. Încercând să fiu cât mai politicos posibil, ţinând cont de cunoștinţele mele mărginite în ceea ce privește limba vorbită, am scuipat o cantitate considerabilă de salivă spre ei. Am pătruns în clădire. Un uman înveșmântat se găsea în spatele unei tejghele. Părul său, în loc să îi stea pe creștet, acoperea partea de jos a feței. Trupul său avea o formă mai apropiată de a unei sfere decât acelea ale altor umani, ceea ce îl făcea să fie, într-o infimă măsură mai arătos. Judecând după mirosul de acid hexanoic și de androsteron, mi-am dat seama că igiena personală nu era una dintre priorităţile sale.“
Știu, fragmentul sună bine, dar sunt nevoită să recunosc, scrierile lui Matt Haig nu sunt pentru mine.
În ciuda intrigilor cu iz fantastic pe care le creează și care la final se demontrează a avea un rol introspectiv, motivațional sau meditativ, nu pot vedea în poveștile sale decât încercări chinuite de a da sens realității cotidiene în disperarea de a nu lăsa viața să ne scape printre degete fără să obținem ceva din ea. Deși citite de adulți, romanele sale mi se par mult mai potrivite pentru adolescenți, motiv pentru care devine uneori un chin să le parcurg în totalitate.
Povestea de astăzi este legată de un matematician pe nume Andrew Martin, care, aparent, reușește să demonstreze ipoteza Riemann, ceea ce atrage după sine atenția extratereștrilor care se decid să preia controlul, înlocuindu-l pe acesta și asigurându-se că toți cei implicați în studiile sale vor fi înlăturați pentru a păstra secret acest amalgam de cunoștiințe ce nu par a fi de nasul umanității.
Care este ipoteza Riemann? Aș fi vrut să fiu capabilă să vă povestesc despre ea, dar adevărul e că îmi depășește nivelul de cunoștiințe și răbdarea, în schimb, pentru curioși, teoria matematică rămasă încă un mister, poate fi găsită pe wikipedia.
În noua sa ipostază, extraterestrul ajunge să îi cunoască pe cei apropiați lui Andrew – familie, prieteni, colegi și informațiile recepționate pun baza unui ipoteze conform căreia oamenii nu ar fi complet niște barbari fără minte, egoiști și distructivi, ci niște ființe complexe capabile de sentimente profunde și idei mărețe.
În fapt romanul este despre a-ți găsi locul printre ceilalți, de a-ți înțelege rolul tău și de a te înconjura de persoanele care au capacitatea să aducă vieții tale un plus de valoare. Este despre nevoia de a aparține și de a te simți valorizat, dar și despre faptul că orice persoană, oricât de egoistă poate părea, poate avea un impact pozitiv în viața ta.
Cartea este previzibilă și accesibilă de la primele rânduri. Tratează cu naivitate subiecte intime, dar din păcate, nu am reușit să rezonez cu stilul și subiectul ales. În schimb, da, este amuzantă, ironică și cu un aer prostuț pe alocuri, special pentru a rezona cu înțelegerea limitativă a intrusului care încearcă să cunoască lumea prin ochi de venetic.