O carte de la care nu așteptam nimic și care până la final a reușit să îmi placă destul de mult prin naturalețea cu care abordează tema clasică a unei familii disfuncționale.
Enid și Alfred, un cuplu trecut de 70 de ani, cu o căsnicie în care relaționarea e absurdă. Așa ni se prezintă două dintre personajele principale ale acestui roman, personaje care nu doar că se învârt și afectează întreaga intrigă a romanului, ci și trezesc în cititor conștientizarea dureroasă a absurdității la care se rezumă adesea un cuplu care nu a avut de la început nimic în comun.
Dicuțiile dintre ei amintesc adesea de scenarii familiale cunoscute, în care fiecare își dorește altceva și manifestă dezinteres pentru părerea celuilalt. Critica mascată, agresivitatea verbală, agitația, nevoia de confirmare, lupta pentru victoriile irelevante și dorința chinuită de a părea o familie funcțională.
Alfred își petrece toată ziua în beci, în fotoliul lui preferat, lipsit de interes față de orice activitate, Enid se agită constant încercând să îl determine să se implice în activitățile casnice, discuțiile cu vecinii, relaționarea cu cei trei copiii adulți plecați de acasă, despre care mama invetează scenarii favorabile pentru a-și cultiva sentimentul de reușită în ceea ce privește abilitățile parentale.
În ultima vreme începuse să-i dea sandwichuri la grătar ziua întreagă, păstrând pentru cină legumele verzi, cu frunze, necesare unei diete echilibrate, și lăsându-l pe Alfred să poarte bătăliile. era ceva aproape gustos și aproape sexi în a lăsa pedepsele în seama soțului. În a sta deoparte, nevinovată, în timp ce băiatul suferea pentru că o făcuse să sufere. Lucrurile pe care le descopereai despre propria persoană în timp ce îți creșteai copiii nu erau întotdeauna plăcute sau atrăgătoare.
Atmosfera încărcată din prezent alternează cu povești din copilăria și tinerețea celor trei copii – Chip, un profesor ratat care nu reușește să își păstreze jobul și se îndrăgostește obsesiv de studentele sale, trăiește de pe o zi pe alta și nu are suficientă încredere în sine încât să nu apeleze constant la droguri recreative pentru a părea interesant, Denise, o tânără inteligentă dar incertă în ceea ce privește propria sexualitate, oscilând constant între bărbați însurați și femei indisponibile, incapabilă să facă diferența între personal și profesional și Gary, prins într-o căsătorie similară cu a părinților săi și tată a trei copii pe care nu reușește să îi înțeleagă.
Deși nu avea decât șapte ani, Chipper intuia că acest sentiment al inutilității avea să devină o permanență în viața lui. O așteptare amorțită urmată de o promisiune încălcată și panica de a fi înțeles că era prea târziu. Inutilitatea avea un – să-i zicem – parfum al ei. După ce se scărpna în cap sau se freca la nas, pe degete îi rămânea ceva. Mirosul sinelui.
Lightmotivul devine petrecerea de Crăciun unde Enid își dorește cu ardoare să strângă toți copiii, intuind că e posibil ca aceea să fie ultima ocazie de a poza în familia fericită. Totodată își dorește inconștient ca Alfred să devină responsabilitatea copiilor măcar pentru câteva zile, fiindu-i greu să accepte că îi este din ce în ce mai dificil să îl îngrijească și suporte cu toate toane sale.
Începutul de Alzheimer pe care pare să îl aiba Alfred, croaziera pe care Enid își dorește să o bifeze înainte de Crăciun și modul în care copiii nu par dispuși să le aloce prea mult timp, aruncă o nouă perspectivă asupra acestei familii disfuncționale.
Ce se întâmplă când starea de sănătate a lui Alfred se deteriorează și cum reușește Enid să gestioneze situația în timp ce conștientizează tot mai clar câți ani din viață a irosit agățându-se de un bărbat care nu a fost niciodată dispus să o iubească cum își dorea ea?
Era mulțumită că avea cel puțin parte de trupul lui. Iubise întotdeauna înălțimea lui, forma, mirosul lui, iar el îi stătea mai mult la dispoziție acum, că era imobilizat în fotoliul pe rotile și incapabil să formuleze obiecții coerente la atingerea ei. Se lăsa sărutat și nu se crispa dacă buzele ei mai întârziau și nu se ferea dacă îl mângâia pe păr. Trupul era ceea ce dorise dintotdeauna la el. Restul ființei lui îi pusese probleme. Era nefericită înainte de a merge să îl vadă, nefericită în timp ce stătea cu el, și nefericită ore întregi după aceea. Alfred intrase într-o fază profund aleatorie. Enid putea să îl găsească dus departe, cu bărbia în piept și o pată de salivă cât un pișcot pe pantaloni. Sau sporovăind amabil cu victima unui accident cerebral sau cu o plantă de ghiveci. Sau curățând de coajă bucata invizibilă de fruct care îi ocupa atenția ore în șir. Sau dormind. Indiferent ce făcea, însă, era fără sens.
O carte în care nimic nu e ceea ce pare și ceea ce ni se prezintă are cu ușurință ecou în majoritatea familiilor în care copiii nu au simțit niciodată apropiere și deschidere față de părinți și nici afecțiune între cei care le-au pus bazele frustrărilor și eșecurilor de mai târziu. Un roman despre vieți irosite, egoism și dorința de a supraviețui la nivel de identitate, dorință care trece peste datoria față de propria familie.