“Asta-l omora, să fie la pișoar și să vină la pișoarul de lângă un băiat care se scarpină la floci mormăind pentru sine ceva despre dimineața asta sau despre ce dracu’ o vorbi acolo cu ochiul lui fugit într-o parte, idiot. Probabul asta este cu adevărat îngrozitor, că te înveți până la urmă cu orice, că poți trăi oricum, motorașul din piept care te împinge să te miști zi de zi e în stare să te facă să trăiești și în căcat atunci când sufletul tău jignit ar vrea să refuze asta.“
O carte pe care am fost nevoită să o las să se decanteze pentru că în prima fază m-aș fi hazardat să spun că nu mi-a plăcut. Prea alambicată ca stil, prea expeditivă în ceea ce privește intriga, dar extrem de plină de detalii situaționale, menite să te introducă în atmosferă, dar blocate într-o zonă atemporală, cu care uneori mi-a fost dificil să rezonez. Ulterior, după ce am finalizat-o, mi-am permis să o parcurg mental cu alții ochi… și iată ce am descoperit:
Am descoperit un cuplu – David și Sabine, fiica lor Sofia si doi câini clăpăugi – Egon și Andor, deciși să lase în urmă viața de oraș și să îmbrățișeze o peisagistică rurală izolată și cu un confort limitat, pe dealurile împădurite ale satului austriac Weiten.
Acomodarea lor pare liniară deoarece amândoi sunt lipsiți de energie și ambiții și în scurt timp adoptă un stil de viață leneș, îmbibat adesea în alcool. Nu mi-a fost clar din ce trăiesc, dar presupun că nici nu era important la un moment dat. În schimb ne sunt povestite detaliat escapadele nocturne ale lui David, însoțit de cei doi câini, încercând să își îmbunătățească tot mai mult tehnicile de vânătoare și să profite de singurătatea pe care i-o oferă pădurea.
Singurul episod care pare să creeze dinamism, este venirea în vizită a lui Mihai, prietenul rămas la capitală, care analizează cu ochi proaspeți, de individ obișnuit cu un stil de viață confortabil și ancorat în realitate, transformările prin care Sabine și David trec.
În mijlocul pădurii nu există limbaj cenzurat, nu există sarcini presante, nu există zi sau noapte și cu atât mai mult, nu există dezvoltare benefică pentru Sofia, care împrumută tot mai mult stilul lepros al comunității în care trăiește.
Dar ceva se întâmplă… Ceva pe care, de-a lungul anilor, în lucrul cu diferite cazuri sociale, l-am întâlnit din ce în ce mai des. Sofia și prietenii săi din sat, nesupravegheați și dornici de explorare de sine, plini de hormoni adolescentini și dornici să șocheze, afirmă că în sat se petrec lucruri abominabile – pedofilie și violuri în grup, abuzuri sexuale și practici deplasate, în care copiii sunt folosiți de adulții beți și sociopați ca jucării sexuale.
Ironia situației este produsă de faptul că ipotezele cazului nu sunt investigate cu bun simț și o mare parte din locuitorii micuței comunități ajung încarcerați, iar copiii, majoritatea, preluați în sistemele de protecție, dați spre adopții sau plasamente fără noimă.
Abia trei ani mai târziu lucrurile par să se lămurească și acuzații revin acasă. Dar mai poate fi numită acasă, locuința pe care o împarți cu propria odraslă care te-a lăsat să putrezești atâta timp în penitenciar?
Dacă prima parte a cărții pregătește terenul pentru această transformare mentală și emoțională a unor personaje și așa dezechilibrate, a doua parte hrănește cu dezgust, depresie și neputință tot ce a rămas netratat și puroind.
E o carte pe care o recomand celor care nu se jenează de un limbaj colorat, de gânduri intruzive sau de ideea că uneori e ok să îți renegi cu scârbă propriul copil. O carte despre decădere și lipsă de speranță, despre vieți fără sens și blocaje mentale.