Mi-a plăcut La cuțite, dar Dinți de lapte mi-a plăcut și mai mult…
Povestea îmbină câteva elemente familiare pentru mine și intrigante deopotrivă – iubirea maternă, dependența emoțională, boala, relația de cuplu și modul în care își pun amprenta experiențele traumatizante din trecut în creșterea unui copil atipic.
Suzette și Alex sunt un cuplu îndrăgostit. El este arhitect, ea jonglează cu designul interior dar boala cronică de care suferă – Crohn, nu îi permite efort îndelungat sau expunere constantă la stres. Fragilă dar paisonală, Suzette ar face orice pentru bărbatul care a acceptat-o și salvat-o de la viața banală pe care o ducea alături de o mamă rece, distantă și prea puțin empatică cu nevoile fizice și afective ale fiicei sale.
Suzette duce în spate traume din copilărie care își scot uneori colții, mai ales de când, la rândul ei, a devenit mamă. Iubirea stângace pentru Hanna nu este cu nimic mai prejos, ci dimpotrivă, Suzette ducând o luptă constantă cu propria persoană de a se lăsa pe locul doi pentru a crește și îngriji o fiică lipsită de afecțiune, care refuză să comunice verbal, deși a depășit vârsta de 5 ani.
Eforturile lui Suzette sunt epuizante. Dorința sa de a nu eșua în rolul de mamă pe care și l-a asumat în detrimentul unei cariere alături de soțul său, este constant susținută de iubirea oarbă pe care Alex o poartă fiicei lor, Hanna.
Hanna este prioritară pentru Alex care nu îi cunoaște apucăturile agresive și răzbunătoare, crizele pe care în mod deliberat le pune în scenă, psihopatia de care dă dovadă în relație cu ceilalți copii, comportamente care o împiedică să fie acceptată în orice sistem de învățământ. Pentru toate, Alex încearcă să găsească o scuză.
Suzette este împărțită între dorința de a-și ajuta fiica, de a o face să o iubească și a reuși să o înscrie la o școală unde, măcar câteva ore pe zi, Hanna să devină responsabilitatea altcuiva. Dar Hanna știe acest lucru și sabotează orice tentativă.
Modul în care Suzette încearcă să gestioneze singură situația fiicei sale care se preface posedată de o vrăjitoare arsă pe rug și care vorbește cu voci ciudate, dar doar în prezența mamei sale, care începe să atenteze la viața ei, înlocuindu-i pastilele, tunzându-i părul în somn, lăsându-i piuneze lângă pat, astfel încât, la trezire, Suzette să se accidenteze grav, este tentativa ei disperată de a îl feri pe Alex de tristul adevăr. Hanna nu este un copil care se va putea adapta vreodată unei vieți normale.
Povestea ia o întorsătură sinistră când Hanna atentează la viața mamei sale cu un topor, dar planul îi este dejucat, ceea ce nu face decât să o împingă la un nou nivel, acela de a o îmbrânci pe Suzette în flăcările gratarului din curte, în timpul unei cine festive în familie.
Acest ultim gest determină cei doi adulți să apeleze la ajutor specializat și Hanna ajunge internată într-un sanatoriu pentru copii problematici, unde singura sa dorință este de a fenta sistemul pentru a se putea întoarce acasă de unde să își ducă planul la bun sfârșit – să scape de mama cu care împarte iubirea tatălui.
Amestecul de complexul lui Oedip, turmentările interioare ale unei mame care nu își înțelege copilul și care, rămasă fără acesta, începe să redescopere liberatatea și momentele frumoase alături de iubirea vieții sale, sentimentul nedrept resimțit atunci când, ca și femeie, ești nevoită să te poziționezi între copilul tău, prelungirea soțului pe care îl adori și nevoia de a te simți iubită, în siguranță și în continuare dezirabilă, face din această carte o scriere pe gustul meu – complexă și dureros de intruzivă.
Cum se termină povestea, nu vă spun. Vă zic doar că pe mine m-a satisfăcut sfârșitul deși este ușor abrupt, lăsând cititorul să își dorească mai mult. Și da, maternitatea este un subiect complex și părerile sunt împărțite când vine vorba de sacrificiu, iubire și egoism… dar câți dintre noi am alege să ne distrugem viața pentru un copil care ne dorește moartea, indiferent de cauze și trăiri?