Am ajuns la prima carte citită de la acest autor tanzanian și nu mare mi-a fost suprinderea când am constatat că mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam, în ciuda faptului că nu aș fi catalogat acest tip de scriere ca unul care să îmi atragă atenția.
De ce spun asta? Pentru că stilul acestui autor îmbină istoria cu descrierile punctuale, tradiții și credințe bizare sau care pot părea depășite de omul modern, actualizat, din prezent. Drama creată de acest autor este una cu sens. E cea din care la final se desprinde o povață, un învățământ, e cea care consolidează caractere sau dimpotrivă, scoate la suprafață superficialitatea și limitarea personajului.
Povestea îl are în prim plan pe Yusef, un tânăr african dintr-o familie care aparent este pe linia de plutire din punct de vedere material, dar în esență datoriile provenite din afacerea nefuncțională a tatălui său determină plecarea băiatului de acasă, vândut unui negustor bogat pe care băiatul în vârstă de 12 ani îl crede unchiul său.
Ajuns în gospodăria acestuia, Yusef se luptă cu dorul de casă, cu sentimentul confuz că nu își găsește locul, cu modul ciudat în care este privit datorită frumuseții sale fizice care trezește atât invidie cât și atracție sexuală din partea majorității și mai ales cu regulile noi pe care le descoperă în afara cercului strâmt al familiei în care a crescut.
Patru ani mai târziu, nevoit să plece într-o călătorie de negustorie care se dovedește a fi una inițiatică, Yusef se confruntă cu temeri, foamete, frică, captivitate, boală, avansuri sexuale, sclavagism și învață să deosebească intențiile bune de oamenii prefăcuți, deslușește tainele comerțului și ia contact cu diferențele culturale imposibil de strămutat al colonialismului european și islamism extrem.
Reîntors în casa stăpânului său, acum bolnav și sărac, Yusuf se îndrăgostește și fuge de sentimentele sale, fiind constant într-o bătălie interioară de a-și da seama cine este și ce ar putea să realizeze.
Finalul mi-a plăcut. În apogeul său închipuit, Yusef pierde tot și ceea ce rămâne din el este o amară conștientizare că, în esență, nu este departe de un câine de pripas, hrănit cu resturi.
Paradis este un titlu ironic. O paralelă dureroasă între realitate și ceea ce ar fi putut să fie dacă viața i-ar fi oferit alt start. Între frumusețea neîmblânzită a unei culturi vaste și sărăcia limitativă a unui trai plin de provocări.
Scrierile Danei