Am acordat timp și atenție acestei cărți pe care am considerat-o prea lungă pentru intriga pe care o ascunde între paginile sale.
Două drame familiale petrecute la o distanță de 30 de ani care aduc în prim plan o copila abandonată într-o pădure și o crimă menită să acopere urmele acestui secret.
Jeannie Harington și cei doi copii ai săi: Teddy și Hera, împreună cu bona, Rita, se refugiază la conacul Faxcote, după ce Jeannie suferise pierderea unui bebeluș la naștere și casa din Londra a fost mistuită de flăcări.
Conacul e mare, paraginit și rece, înconjurat de o pădure deasă și sumbră. Adaptarea la noua viața e greoaie, lentă, introspectivă. Personajele par că se afundă din ce în ce mai mult în singurătate și delăsare.
Ritmul este schimbat de un bebeluș găsit plângând într-un luminiș și de intenția lui Jeannie de a-l păstra, ascunzându-l de soțul său rămas la Londra să finalizeze reparațiile casei incendiate.
Ganduri, sentimente, senzații și anticipări ale personajelor, care consimt să participe la această acțiune, sunt ușor deturnate la sosirea amantului lui Jeannie care preia rolul de patriarh al conacului, lucru care ulterior atrage după sine asasinarea acestuia.
Cine, de ce și cum, asta nu relatez. Pot doar să menționez că nu m-a convins motivația din spatele crimei și nici tăcerea lipsită de clarificare a făptașului, până aproape de finalul cărții.
Cum vă spuneam, în paralel, se desfășoară și povestea fetiței găsite, ajunsă acum adult cu probleme maritale, emoționale și care în urma accidentului suferit de propria mamă, pornește la drum să caute răspunsuri despre originile proprii.
O carte cu care n-am rezonat din cauza ritmului fad de desfășurare al evenimentelor la care au contribuit și descrieri peisagistice și botanice al cărui rol era de a te introduce în atmosfera poveștii, dar pentru mine n-au funcționat.
Una peste alta, i-am dat nota 1,5 din 5, la cald. Poate am fost cam tranșantă dar a fost genul de carte al cărui sinopsis părea mult mai interesant decât povestea în sine.