“Dacă tu ai uitat distinse domn, îți amintesc eu: sunt soția ta.”
Așa începe această carte pe care mi-a fost imposibil să o las deoparte, deși o alesesem inițial pentru că era unul dintre audiobookurile mai scurte pe care le aveam în listă.
Cartea m-a fascinat rapid pentru modalitatea intimă dar totodată detașată prin care autorul ne ține legați în povestea dureroasă de iubire și compromis pe care Vanda și soțul său, Aldo, o trăiesc, otrăvindu-se pasiv mai bine de 60 de ani din viață fără a înțelege cum afectează acest lucru inclusiv dezvoltarea celor doi copii ai lor.
După 12 ani de căsătorie și doi copii, Aldo o părăsește pe Vanda pentru Lidia, una dintre studentele sale în vârstă de 18 ani. Plecarea lui stângace declanșează în Vanda un tumult și o obsesie răzbunătoare relatată în prima parte a cărții unde ne delectăm cu versiunea ei. Infidelitatea, teama, compromisul, furia, disperarea, umilința și deciziile asumate doar pe jumătate, fac din Vanda și Aldo un cuplu care timp de 4 ani cât ține aventura cu Lidia, să se restructureze mental și emoțional, prinzând la mijloc cei doi copii de 5 și de 10 ani.
A doua parte a romanului ne aduce în prezent când cei doi sunt aflați în pragul senectuții, împreună, într-o relație disfuncțională dar atent îmbrăcată, în care el este constant submisiv și ea ușor de iritat căci ultimii 45 de ani au adunat mocnit nemulțumiri și frustrări nerezolvate. Un concediu la mare și o revenire într-o casă devastată de presupuși hoți, scoate la iveală amintiri dureroase, adânc îngropate.
A treia parte se intercalează și povestește versiunea lui Aldo… și credeți-mă, oferă de asemenea o perspectivă dureroasă și reală asupra modului în care a ales să evadeze și ulterior să revină într-o căsnicie banală, sacrificând orice urmă de fericire și libertate pentru a încerca să joace un rol în care nu crede.
Ultima parte vine ca o completare, o ultimă piesă de puzzle și aduce în prim plan versiunea celor doi copii ajunși acum în pragul varstei de 50 de ani. Felul în care au fost afectați de această relație parșivă, plină de compromis și minciuni și modul prin care ajung indirect la concluzia că cea mai proastă decizie a tatălui lor nu a fost aceea de a-și părăsi familia, ci de a se întoarce.
Într-o casă devastată, pe rând, patru suflete își spun povestea și este atât de sfâșietoare și absurdă, mai ales când realizezi cât de repede trec anii peste tine în timp ce te chinui să joci un rol care nu ți se potrivește, fiind mereu nehotărât, cu un picior pe linia de ieșire.
Vă mai dau un detaliu ca să vă conving. Limbajul e atât de suav și atent construit, atât de potrivit chiar și în momentele cele mai nepotrivite, încât te poartă cu ușurință în cele mai întunecate cotloane ale dezamăgirii și ipocriziei.
Finalul e ironic, satisfăcător deși nedrept, aducând după sine o ușoară echilibrare a unei vieți pline de minciuni și prefăcătorie inconștientă.