Încep cu o precizare de bun simț. Poate singura cu iz de certitudine din această postare, deși nu m-aș da în lături nici la celelalte. Sunt categorii diferite de bunici și bunicuțe, cu mentalități și apucături diferite.
Aici nu vorbesc la general, ci doar de situațiile în care nepoții mai mici de vârstă rămân în grija bunicilor în unul dintre cele două scenarii: părinții plecați la serviciu sau varianta a doua, vizibil îmbunătățită și nu suficient de des întâlnită, atunci când părinții sunt plecați la o petrecere sau într-un mini-concediu.
Bun… toate bune și frumoase, ne luăm la revedere, pupături și îmbrațișări, promisiuni de vorbit la telefon și trimis poze, setări de reguli pe care nu le va lua nimeni în calcul, eventual câteva lacrimi și la final o mare ușurare că încet-încet, te îndepărtezi de locul faptei și poți să fii din nou doar adult. Știu, știu, există printre voi câțiva care deja gândesc agitat că dacă îți iubești copilul nu ai cum să te bucuri că scapi de el, nu, nu, în niciun caz. Nu de alta, dar tot ce îți plăcea să faci înainte de a deveni părinte, se șterge brusc la maternitate și singura preocupare pe viață va fi cum să legi la loc cordonul ombilical.
Acuma intervine intriga poveștii. Nu ai nici măcar două ore de când te chinui să pui pe pauză stresul acumulat și să îți planifici timpul liber cu greu câștigat și deja ai 17 mesaje și 5 filmulețe cu ce minuni a făcut copilul în acest timp, 12 poze în care copilul e pe fundal că bunica face mai mult selfie, 13 mesaje audio cu alintături și cântecele pe oliță și detalii legate de câte guri a ingerat odrasla din fiecare aliment oferit.
Apelurile video sunt cele mai puțin inspirate modalități de comunicare, mai ales dacă nu sunt inițiate de către părinți. Ai toate șansele să fii sunat când ești la terasă, în mijlocul unei activități de grup, în plină plimbare prin locații unde nu ai avea chef să răcnești în telefon “mami te iubește, papă tot și ascultă de bunica” sau în timp ce ești în mijlocul unei partide focoase de sex, bucuros că nu te întrerupe nimeni. Sau aproape nimeni…
Puțini cred că sunt părinții care pleacă de acasă și în scurta pauză de la responsabilitățile zilnice vor să mențină constant updatată informația legată de ce a zis, mâncat, inventat ăla micu’, dacă a fost sau nu la oliță și ce poezioară a stâlcit el în această scurtă perioadă. Nu de alta, dar la întoarcere, în momentul preluării copilului acasă, vei auzi toate aceste detalii din nou, mult mai amănunțite, motiv pentru care este adesea nevoie de cel puțin două ore ca să treci prin itinerariul unui copil după ce nu l-ai văzut o zi jumătate. Deci de ce să irosim de două ori energie pe aceeași activitate?
Ce uită sau ignoră complet bunicii este faptul că ceea ce ei consideră că descoperă nou despre nepoțel, mama știe deja în procent de 90%, chiar dacă pare că atunci micuțul a reinventat apa caldă. Gesturi, preferințe, antipatii, gângureli cu tâlc, jocuri preferate sau factori declanșatori.
Adesea nici nu este vorba despre copil în sine, ci despre nevoia bunicilor de a le fi recunoscute meritele și implicarea. De a menține constant legatura cu copiii lor deveniti adulți care acum ii tolerează mai ușor datorită faptului că li se face un serviciu. Statul cu nepoții devine brusc un motiv viabil pentru a relua comunicarea despre lucrurile irelevante despre care altfel nu ar fi tolerați să povestească prea mult. Mai o informație despre copil, mai una despre activitatea cotidiană a bunicilor.
Conversațiile interminabile care par forțate mai ales când copilul se joacă liniștit iar bunica insistă ca acesta să relaționeze sau să povestească cât de bine se distrează în compania ei, nu face altceva decât să-i întărească acesteia stima de sine în ceea ce privește capacitatea de parenting.
E despre copii sau despre cei care astfel au oportunitatea de a simți că o iau de la capăt, că viața le mai dă o șansă să facă lucrurile așa cum ar trebui? Nu știu, asta rămâne să decideți fiecare în sinea lui.
Un lucru e sigur, cel puțin pentru mine, uitam prea des să fim doar adulți când devenim părinți și fie din egoism, fie dintr-un tradiționalism prost înțeles, nici familia sau societatea nu ne încurajează să facem acest lucru.
Photo credit Freepik
E bine ca nu prea a fost tehnologie pe vremea mea.e drept ca nu stăteam la bunici,vroiam doar acasa sa fac năzbâtii!Și la baiat am avut noroc de fără telf când era mic,deși sunam cu cartela la ei pe telf fix.cateodata e bine sa păstrezi contactul mai des cu ei! O sa îți dai seama când sunt mari și sau distanțat!