Iar am ceva de comentat, după cum v-ați obișnuit. De data aceasta despre tinerii adulți care nu fac doi pași fără ca unul dintre părinți să nu își dea acordul sau să îi direcționeze la nevoie.
Mai precis, tinerii care cer suport și îndrumare în orice activitate, de la achiziționarea de haine până la adresarea unor întrebări menite să ofere informații legate de școală, hobbyuri sau ieșiri cu prietenii. De ce se întâmplă acest lucru? Simplu… pentru că adulții nu îi lasă să se maturizeze.
Supra-protectivitatea asta parentală e obositoare și creează o dependență bolnavă de un părinte care de multe ori e depășit de situație la modul cel mai serios. Gândiți-vă la informațiile ce țin de tehnologie sau activități sociale. Cât credeți că este capabilă să înțeleagă o mamă (fără specificația rural sau urban) care întreaga sa viață a avut contact cu astfel de informații doar prin intermediul unei telecomenzi TV?
De curând mi-a fost dat să văd un tânăr de 23 de ani, în pragul absolvirii facultății locale (deci mai mult ca sigur în toată această perioadă de auto-descoperire și câștigare a independenței, el a servit tot ciorba pusă de mămica în farfurie și a trebuit constant să mintă că își face temele când de fapt se uita cu jind pe Tinder, știind că nu va avea prea multe șanse să planifice o întâlnire fără ca mamița să nu fie informată), care intenționa să își facă un card bancar. Să intre în rândul lumii, ca să zic așa. De aici am dedus că cel mai probabil nu era un as la învățătură că dacă ar fi fost, bursa de merit s-ar fi livrat pe card, deci prin urmare, ar fi avut deja unul.
Bun… 21 – 22 de ani, (hai poate 23 dacă mămica a considerat că e prea devreme pentru puiuțul ei să înceapă școala la 7 ani și l-a înrolat mai târziu în sistemul public de învățământ), provenit dintr-o familie normală, nivel mediu, se așează spășit pe un scăunel în timp ce mama îl face inconștient de râs, explicând că vlăjganul va avea nevoie de card curând, pentru că finalizează studiile (în ce, n-aș știi să vă spun… deși mă mânca limba să adresez o întrebare în acest sens) și dacă se va angaja, va fi necesar pentru salariu.
Vreau să menționez că băiatul (mi-e greu să cred că ar fi fost șanse să fie bărbat) nu era cu deficiență și nu dădea semne de retard, dar privirea sa însuma o undă de resemnare cu una de încredere oarbă că mamița știe mai bine…și credeți-mă că nu știa. Habar n-avea despre ce vorbește, doar savura senzația de a fi inclusă în acest proiect.
Cum ajungem în situația asta? Păi simplu și pe nesimțite, prin gesturi banale, repetate până la refuz a căror intenție este de a controla toate acțiunile copilului în ideea de a-l proteja de rău (mommy knows best) și de a putea oricând afirma că ai depus tot efortul posibil, deși în mare parte nesolicitat sau chiar nociv.
Am văzut părinți care își hranesc și spală odrasele ajunse în prag de pre-adolescență de teamă ca relația dintre ei să nu se rupă sau de a nu rămâne în urmă cu preocupările copilului. Părinți stresați de temele copilului mai mult decât de proiectele de la muncă, deși e un cerc vicios care nu aduce satisfacție niciunei părți implicate.
Ne e teamă ca ei să nu greșească dar nu putem primi șocul în locul lor. Societatea de acum capătă din ce în ce mai mult tolerență zero pentru copiii îngrămădiți, timorați, neajutorați, extrem de sensibili sau care veșnic au nevoie de aprobare/ confirmare din partea unui adult investit cu un anumit grad de autoritate.
Nu mai avem răbdare cu ei, dar continuăm să îi handicapatizăm prin a-i împiedica să afle singuri informațiile de care au nevoie sau să își construiască un plan de bătaie la care noi să fim doar spectatori și îndrumători doar în situații extreme. Dezvoltare fără greșeli din care să înveți nu există, iar adulți funcționali legați de fusta mamei e un paradox.
*Photo credit – FreePik