Ieri mă aflam în incinta unui sediu bancar unde am fost nevoită să zabovesc mai bine de o oră. Am așteptat să îmi vina rândul la ghișeu. După jumătate de oră mai aveam fix 12 persoane înaintea mea. Timp suficient de analiză și studiu de caz.

Caniculă. Aerul condiționat oprit, fie din economie, fie pentru că mentalitatea românească vede aceast beneficiu ca pe o unealtă a diavolului, care cu siguranță îți va aduce boala și suferința.

Scaunele erau pline în zona de așteptare. Oamenii agitați și de la căldură și din cauza aglomerației. Părinți cu copii sub vârsta de 8 ani își fac apariția treptat. În 20 minute deja aveam în prim plan 4 exponate.

Răcnete, țipete, alergătură. Părinți frustrați care nu își pot ține copiii sub control. Nominalizări la pedepse nerealiste, strâns din maxilare, ochi dați peste cap. Copii care evită intenționat contactul cu autoritatea parentală ca să nu fie trași la răspundere. Teama adultului de a nu fi judecat.

Dar ghiciți ce? Judecata ți-o primești oricum deoarece în ziua de azi, niciun adult nu mai tolerează să fie perturbat fonic și vizual pe timpul său liber, dar nici în timpul serviciului. Decât dacă pentru asta este plătit, alias cadru didactic sau gardian la penitenciar. Glumesc, dar înțelegeți voi ideea.

Este oarecum de înțeles și acceptabil ca un copil de 2-3 ani să facă scandal. Capacitatea sa de adaptare situațională și de înțelegere a contextului este limitată. Evident că treci altfel cu vederea acest aspect dacă observi că părinții sunt implicați și aproape de copilul care prezintă disconfort, încercând să îl ajute să depășească momentul.

Problema intervine când te afișezi în societate cu micii școlari, 5-8 ani, care par complet scăpați de sub control. Îmbibați de jocuri pe consolă și uitați în fața televizorului ore întregi, aceste creaturi nu reacționează la rugămințile părintești pe care le percep fade și neinteresante.

Este vorba aici de fix aceiași copii care ajung să fie o problemă pentru cadrul didactic deoarece nu sunt obișnuiți să stea locului, în bancă, 40 de minute, fără un dispozitiv la îndemână sau promisiuni disperate că va fi recompensat pentru “efortul” său.

Ce efort oameni buni? Cum îi creștem pe acești mici reprezentați ai speciei umane față de care ne simțim vinovați și depășiți când dau semne de agitație sau plictiseală?

Cum este posibil să nu putem determina, convinge, educa un copil să aibă răbdare? Să înțeleagă ca sunt momente în care trebuie să aștepte într-o stare completă de inactivitate?

Păi cum va face el față cozilor interminabile de la ghișeele din România? Cum va avea răbdare să-și savureze cafeaua de la Starbucks dacă nu poate tolera ideea de staționare în liniște? Cum își va doză energia ca să-și finalizeze studiile sau să stea integral la programul de muncă, dacă răbdarea și înțelegerea îi lipsesc cu desăvârșire?

Fraților, petreceți timp de calitate cu copiii. Scurt, dar bun, axat pe ei și pe dezvoltarea lor. Timp în care să le explicați cu calm și afecțiune cum funcționează lucrurile, care este sensul anumitor acțiuni și care sunt consecințele faptelor noastre.

Ajutați-i să înțeleagă cum funcționează mediul înconjurător și care sunt regulile sociale care se aplică în diferite contexte. Faceți cu ei exerciții care să le stimuleze partea asta de răbdare. Recompensați-i pentru eforturile depuse si nu doar pentru reușite. Fiți constanți în aceste manifestări și strecurați-le în activitățile cotidiene.

Nu trebuie să inventam apa caldă, doar să oferim copiilor explicații pertinente care să îi ajute să își facă o idee despre cum funcționează lucrurile. Apoi putem să îi lăsam în liniște la gageturile cu care se joacă în timpul liber, cu condiția de a monitoriza și această activitate pentru a-i ajuta să își aleagă aplicațiile potrivite vârstei și gradului lor de înțelegere.

Și nu mai chinuiți pe toată lumea cu copiii voștri scăpați de sub control doar pentru că sunteți voi lipsiți de implicare sau depășiți de situație….

Photo credit Freepik

Lasă un răspuns