O aveam de ceva vreme în plan, dar nu îi venise rândul… până weekendul trecut.
Mi-am luat un capuccino și m-am ascuns printre perne încercând să nu mă las descurajată de maniera de prezentare a cărții. De ce spun asta? Pentru că stilul în care este redată povestea nu cunoaște dialogul, alineatul sau scrisul aerisit. Romanul pare scris dintr-o suflare și pe parcurs ce am început să parcurg pagină cu pagină, mi-am dat seama că nici nu s-ar fi potrivit alt stil.
Personajele de poveste sunt anonime dar oarecum reprezentative. Un etalon al unei societăți normale, aflată în plină dezvoltare cu tot ce implică acest lucru – distanțare socială, egocentrism, invidie, frustrare, furie, manipulare, minciună.
Ce poate merge prost când se declanșează o epidemie de orbire. Un prin caz raportat orbește instant în trafic, la semafor, devenind astfel imposibil să poată ajunge acasă. Situația fără precedent e pusă pe seama stresului sau a unei leziuni care își face brusc de cap. Cel care se oferă să îl conducă pe orb acasă, sfârșește prin a experimenta aceeași soartă câteva ore mai târziu.
Cele 4-5 povești prezentate la începutul cărții, sunt conectate într-un mod contextual dar accentul nu se va pune pe trăirile acestora, ci pe modul decadent în care societatea se transformă sub impuslul acestei noi amenințări.
Pentru a preveni răspândirea epidemiei căreia nu îi găsesc nicio explicație și niciun leac, specialiștii recomandă izolarea cazurilor identificate. Forțele armate îi conduc și închid pe cei orbi într-un spital-azil în care sunt îngrămădite zilnic zeci de suflete.
Deși sunt toți nevăzători, acest lucru nu îi împiedică să transforme încarcerarea într-o luptă pentru dominare. Haosul se dezlănțuie – abuzuri, foamete, trai în mizerie degradantă, violuri și crime.
Un singur personaj reușește să își păstreze vederea în mijlocul acestei pandemii care capătă proporții tot mai mari – soția unui medic oftamolog. Din dorința de a fi alături de soțul său, aceasta mimează orbirea dar se trezește în situații limită pe care nu le prevăzuse.
Cum e să fii singura persoană care și-a păstrat vederea într-o mare de orbi? Într-o societate egoistă, cum s-ar schimba regulile jocului dacă ceilalți ar afla acest lucru? Care este rolul acestui personaj și ce încearcă să ne transmită autorul prin prisma acestui exemplu?
O parabolă despre o societate mai degrabă bolnavă spiritual decât fizic. Pierderea celui mai important simț al umanității scoate la suprafață natura umană cu toată putreziciunea sa. O carte pe care o recomand celor interesați de scenarii distopice cu valențe filozofico-psihologice. Mi-a plăcut, mai vreau.