Tocmai parcasem mașina după o zi lungă de muncă. O zi ca toate celelalte. Agitată, în mișcare, jonglând simultan cu multiple gânduri și activități. Se spune că într-un an doar 33% din timp este alocat relaxării, restul este împărșit între muncă și somn, unde majoritar e timpul dedicat muncii. Evident cine a făcut acest calcul nu a luat în calcul faptul că cei 33% menționați anterior se împart între treburile casnice și activități parentale. Pentru propria relaxare de multe ori nu reușim să bifăm nici măcar jumătate de oră într-o zi.
Revenind, tocmai parcasem și arunc un ochi spre balconul meu plin de rufe întinse la uscat, spălate de fiică-mea care tocmai a împlinit 11 ani. Îmi e suport de câțiva ani buni. Ea e cea la care apelez adesea pentru curățenie, rufe, vase, mici cumpărături sau ajutor în bucătărie. M-am bazat de atât de multe ori pe ea încât nu a avut încotro și a devenit autonomă din multe puncte de vedere, preluând din sarcinile pe care eu nu reușesc să le mai bifez, tocmai pentru a ne rămâne astfel ceva timp de petrecut împreună.
Montasem cu o zi în urmă 2 sârme noi de agățat rufe. Convenabile pentru înălțimea mea, căci pe mine m-am luat în calcul ca singur utilizator, motiv pentru care nu am simțit nevoia să specific acest lucru și copilului pe care îl rugasem să mă ajute cu taskul ăsta până revin. Mi-e greu să vă descriu senzația pe care am avut-o când am văzut rufele întinse și cum creierul meu a procesat informația cu o viteză uluitoare în timp ce căutam din priviri în grădina din fața blocului indicii dacă s-a produs sau nu un accident. Am simțit totul ca pe un moment în care zeci de imagini mi s-au amestecat în minte deoarece cel mai adesea nu am timp pentru lucruri mărunte, dar importante. Lucruri care contează.
Mi-a fost întotdeauna greu să prioritizez anumite lucruri. În fiecare an m-am încărcat mai mult sperând să duc la bun sfârșit mai multe. Mi-am crescut rezistența la stres și capacitatea de a gestiona multiple sarcini concomitent, dar am uitat să realizez că au înflorit copacii. Că mi-e dor uneori să fac prăjituri sau că vizionarea unui film se poate face și fără pauze în care să finalizez și alte activități. Da, fac mai multe chestii și adesea mult mai bine, dar am ajuns să le fac mecanic, din reflex, mimând entuziasm sau empatie.
Când am urcat în casă și mi-am strâns copila în brațe fără să îi spun că dacă s-ar fi întâmplat un accident era strict vina mea, mi-am turnat un pahar de vin și mi-am aprins o țigară (fumez doar în anumite momente sociale sau când am nevoie să îmi limpezesc gândurile) și mi-am adus aminte atât de multe momente în care am eșuat ca părinte și ca partener.
Toate serbările la care n-am ajuns, toate momentele în care fiică-mea rămânea ultima la preluarea de la grădiniță. Zilele în care am uitat să îi pun pachet la ea pentru că mă grăbeam și a trebuit să ajung să tratez acest detaliu ca pe un task de serviciu pentru a evita să uit.
Momentele în care am fost nevoită să o las singură în casă, răcită, cu temperatură și nu reușeam să o sun să văd ce face. Ședințe prelungite și inutile când mă aștepta să o scot la plimbare. Filme pe care alegeam să le vedem împreună dar la care adormeam pe furiș și ea nu se supăra, ba chiar îmi găsea o scuză. Faptul că nu m-am priceput să o învăț eu să meargă pe bicicletă sau role sau skateboard, pentru că n-am avut niciodată ocazia să învăț nici măcar pentru mine.
Nervii cu care vin câteodată acasă și resimt nevoia unei pauze pentru a putea să îi gestionez corect. Și poate unul dintre cele mai urâte și egoiste gesturi pe care le-am făcut vreodată a fost decizia de a pleca în interes de serviciu, în două săptămâni consecutive, lăsând acasă partenerul de surghiun, cu un picior în ghips, semi imobilizat la pat, în grija unei puștoaice de 10 ani.
Se spune că dacă n-am bifa astfel de experiențe și nu am ajunge în punctul de a le corela la un moment dat cu momente de iluminare în care realizăm cât de absenți, indiferenți și egoiști am fost, nu am reuși să ne maturizăm.
Perfect de acord, dar dacă se poate, evitați să ajungeți în punctul în care să realizați că faptele voastre sunt lipsite de empatie și … mai grav de atât, că scopurile pentru care vă dați întreaga viață peste cap, sunt de fapt nesemnificative, doar că împachetate atrăgător la o primă impresie.
Acordați-vă timp să vă relaxați chiar dacă vasele așteaptă în chiuvetă, savurați cafeaua sau paharul de vin fie în liniște, fie cu cineva drag, faceți 10 minute exercițiile fizice care vă pun mușchii în mișcare și poate cel mai important, întrebați-i pe cei dragi ce fac și cum le-a fost ziua și așteptați să vă și ofere un răspuns.
Photo credit Freepik
Mulțumesc pentru recomandare! Din toate recomandările folosesc mișcarea care este obligatorie!