De când s-au închis drumurile către mare și pe peron zac în praf bagajele uitate,

M-aș pierde cu tine într-o gară mânjită de grafitti, unde să ne scriem numele cu cretă și resturi de îmbrățișări timide.

Aș păstra pentru noi un loc în ultimul vagon și te-aș sorbi din ochi în timp ce tu ai privi pe geam, cu zâmbet de copil plecat de acasă.

Ți-aș căra la nevoie rucsacul ce poartă în buzunare răni adânci și resturi de ambalaje colorate,

Te-aș alerga prin compartimente curbate ale unui tren amestecat de gânduri triste, pictând în culori stridente tot ce simt pentru tine.

Mi-aș pierde jena și te-aș gâdila sub pleoapele căzute cu care mă privești pierdut când îți șoptesc că se vede orașul.

M-aș agăța de tine cu durerea unui copil care și-a irosit vacanța privind la marfarele ce trec prin fața casei lui și nu încetinesc niciodată încât să apuce să se prindă de-o scară.

M-aș dezechilibra zâmbind la brațul cald cu care îmi cuprinzi coapsele, în timp ce afară se aud zgomote de roți pierdute.

*Photo credit Freepik

Lasă un răspuns