Se strică vremea, e timp de matoleală și abuz,
De dureri mocnite care stau pitite sub coaste încinse, doar în zona în care alteori se adăpostea un suflet.
E vișinie zarea, cu buze sângerii însetate de șoapte,
Ucise printre dinții cu care apeși pe jugulară.
E incomod ritmul cu care inima se încăpățânează să bată
Nu e al meu, e impus de gândurile tale călduțe, amestecate într-o toamnă târzie.
A trecut o boare și a topit nămeții ce adăposteau cetăți de frig și tăcere.
Și te-am privit cum căutai să-mi dai o pătură tăvălită prin mocirla ultimelor tale cuvinte,
Să-mi încălzesc sumar iluziile degerate
Oprește-te! Îmi sunt de ajuns privirile vinovate pe care le zăresc când te prefaci că nu mă vezi, că nu mă simți, că nu mai ții minte cum miros…
A iz de neputință și abandon,
Tandrețe uitată pe un raft la care nu ajungi decât rar.
Fii fraged, jucăuș, nepăsător, oricum ți-e confortabil,
Dar depărtează-te să-mi pot regla temperatura corpului acaparat de senzații inutile.
Închide ochii și pleacă, să pot să-mi respir durerea.
Photo credit Freepik