O mare parte dintre noi am gustat în copilărie din sloganul Bătaia e ruptă din rai. Cureaua, papucul, furtunul de la mașina de spălat, umerașele de lemn, cotoarele cărților copertate care ne pocneau în moalele capului, palme, pumni, uneori picioare, făceau parte dintr-o realitate zilnică la care eram interconectați.
Disciplinarea se făcea prin pedepse, fie corporale, fie umilitoare – jigniri, interdicții fără sens, cerințe și așteptări în spatele cărora nu existau explicații plauzibile și nu se creiona niciun sens.
Erau și familii care nu aplicau tehnici abuzive, dar puține. În general în gena noastră naționalistă există implantat cumva abuzul, dacă nu ăla fizic, atunci măcar ăla emoțional.
De multe ori mamele apelau la abuzul verbal și emoțional, cel fizic nu avea prea des efectul scontat. Pentru asta existau tații. Puternici, impulsivi, duri. Considerați cei care disciplinează, capii familiei, masculii alfa, aceștia erau așteptați seara să ajungă acasă pentru a restabili ordinea și disciplina cu palmele lor grele și muncite.
În cazul taților cu pretenții intelectuale, pedeapsa era mai sadică. Aveau un stil de a se juca cu nervii tăi, de a tatona terenul, de a veni cu pedepse care de care mai ingenioase, de a te bate când credeai că ai scăpat, de a te umili sau chinui fix în momentele în care te simțeai mai vulnerabil.
Tații din sfera muncitorească nu aveau atâta răbdare să se joace de-a șoarecele și pisica, aplicau loviturile de grație uneori chiar de la intrarea în casă. Timpul liber era scurt și copii de disciplinat erau mulți.
Ceea ce mi-a rămas imprimat în minte nu era bătaia în sine, căci cu durerea fizică te obișnuiești, nici măcar abuzul emoțional, căci îl îndosariezi în ființa ta și îl ascunzi în gesturi și gânduri pline de nesiguranță de sine sau de furie mocnită. Nu, nu era asta cea mai mare durere, ci anxietatea resimțită când anticipai ce urma.
Orele care se scurgeau între amenințarea mamei că la venirea tatălui de la serviciu îţi vei lua bătaie. Teama cu care pândeai ceasul kitschos de pe perete în timp ce încercai să te faci cât mai invizibil sperând că poate vei fi iertat sau măcar scutit de pâră.
Dar nu se întâmpla așa căci tipul acesta de mame avea un stil aparte. Era suficientă o privire în ochii lor reci sau pe fața lor schimonosită cu care îți făceau în ciudă când îl asumțeau pe tine pe cel care putea fizic să îți provoace mai multă durere, ca să înțelegi că privirea apartinea cuiva care își rumegă veșnic nemulțumirea și durerea, frustrarea și senzația că i se cuvenea mai mult (deși adesea nu era cazul) și care își echilibra emoțiile când se simțea răzbunată. Când nu mai era singura aflată în suferință.
Nu cred că există senzație mai mare de eșec ca părinte decât să ajungi în situația de a te bucura de durerea copilului tău care te privește fără expresii faciale pentru că ceea ce îi transmiți tu indirect este doar ură. Ura transmisă din generație în generație, înmagazinată și nevindecată cu care nu știe ce să facă decât să o dea mai departe.
Bătaia repetată, nejustificată decât rareori, din partea ființelor care ți-au dat viață, nu face altceva decât să înrăiască, să creeze ideea că relațiile de afecțiune conțin în substratul lor abuz, să-ți afecteze stima de sine și să îți transforme propriul control într-o provocare, oscilând de la crize bruște la o stare rece și distantă în care reacțiile nu sunt permise.
Bătaia doare, lasă în urmă vânătăi albastre, crapă pielea și pictează cu sângeriu în jurul ei. Uneori rupe coaste, încheieturi, smulge părul, dar cel mai trist e că mușcă din suflet, reduce ființa umană la un animal batjocorit și chinuit, care vine după tine, deși nu știe cum să te împace, doar ca să nu moară de frig sau foame. O ființă care nu e pregătită să accepte ideea de abandon, deși emoțional nu este conectată la tine decât prin teamă.
A pune bazele unui viitor destin pe fundația șubredă a unor relații egoiste e mai trist decât orice durere fizică resimțită. Căci ai nevoie de o viață întreagă să-ți revii și uneori nici aia nu e de ajuns. Așa că nu loviți fără motiv doar pentru că nu aveți răbdare să fiți prezenți. Violența este parte din noi, dar să nu o lăsăm prea des să câștige. 🙂
*Photo credit Freepick