Nu sunt o ființă extrem de sociabilă. Ma urnesc greu când vine vorba de ieșit în oraș mai ales când este vorba de un grup cu care nu am chestii în comun.
De multe ori am fost pusă în situația de a împărți masa cu persoane de vârsta similară dar atât de diferite ca mentalitate și obiceiuri, încât mi-e dificil să accept faptul că facem parte din aceeași generație.
Cele mai mari diferențe le percep încă de la stilul de comunicare prelucrat și rezervat. Apoi se accentuează din cauza subiectelor fără fond abordate. Păreri și impresii neavizate, diplomate, având la bază o lipsă crasă de informație pertinentă. Glume cu perdea, jenate și jenante totodată, false politețuri și planuri de viață banale.
Discuțiile sunt mereu duse într-o zonă safe, care să nu permită abateri de la normalitatea unanim și tacit acceptată și concluziile sunt îmbrăcate în izul descoperirilor epocale.
Chiar și în momentele în care alcoolul preia controlul și atmosfera se destinde, glumele sunt cenzurate, râsul este înfundat și vinovat iar poantele sunt vechi de cel puțin 10 ani.
Am avut o copilărie și o adolescență expusă la multă inadaptare socială și delincvență, apoi am crescut, studiat și lucrat în domeniul psiho-social unde mizeria umană ieșea la iveală ca făina prin sită. Am jonglat cu afaceri personale și joburi de la stat la privat. Am crescut și educat un copil dar n-am uitat ce înseamnă să fiu femeie, nu doar mamă. Mi-am păstrat mereu activă setea de cunoaștere atât informațională cât și la nivel psiho-uman și ca să ce?
Să mă trezesc ascultând conversatii despre știri de pe net, dezbateri politice fără substrat, idei de business care n-au legătură cu realitatea sau dansuri semi-treze pe muzică populară?
Îmi place să ies și să mă destresez cu oameni care știu să accepte altă părere decât a lor, care se exprimă liber fără teama de a-și pierde popularitatea, care pot alterna de la subiecte religioase la cele sexuale fără a renunța la logică și amuzament.
Mi-e greu să relaționez cu oameni a căror cea mai mare provocare a fost un pahar de alcool în plus la o petrecere de Crăciun cu rudele sau o cazare nereușită în sejur la mare. Care fug de înjurături ca dracu’ de tămâie și laudă România ca pe un tărâm al făgăduinței, cei care consideră viața simplă o realizare creștinească destinată celor aleși, cei care se cenzurează chiar și atunci când sunt alături de prieteni vechi și buni.
Recunosc, îs cârcotașă și îmi place să despic firul în patru. Să contrez și să fiu combătută cu contra-argumente pertinente dar vii, în urma cărora să rămân cu idei noi. Să îmbinăm intelectualitatea cu vulgaritatea fără perdea și să ne simțim grozav în pielea noastră fără a lega prietenii de suflet. N-am nevoie de ele, sunt obositoare.
Unde sunt generațiile care obișnuiau să fugă de acasă în liceu ca să ajungă la discotecă unde mințeau că-s mai în vârstă ca să poată consuma alcool în voie? Unde-s cei care fumau ascunși în toaletele de la școală și își justificau absențele cu adeverințe false? Cei care plecau vara să cumpere pâine și ajungeau în Vama Veche sau care se implicau într-un conflict între găști de cartier și ajungeau în noaptea de Revelion la secția de poliție? Cei care erau considerați scursuri și ratați doar pentru că se îmbrăcau în piele și înjurau fără perdea, dar erau perfect funcționali și cu gânduri de a studia în străinătate?
Știu că am ajuns adulți funcționali. Nu toți, dar o mare parte dintre noi, da. Avem familii și servicii cu normă întreagă sau afaceri mai mult sau mai puțin prospere, dar cât de mult ne-a înghițit viața de adult independența, rebeliunea și puterea de a schimba lucrurile?
Sau cei peste care tot dau eu întâmplător și de care mă plâng aici sunt de fapt copiii cuminți, din prima bancă, olimpiadiști la religie și cu nota 10 la purtare, care nu chiuleau nici când pleca pe furiș toată clasa. Cei care au crescut în familii în care părinții nu beau, nu înjurau și nu se culcau cu colegi de serviciu. Dacă da, mi-e milă când mă gândesc câte au pierdut și pierd în continuare, nepășind în afara sferei lor de confort. Vorba aia: Come to the dark side, we’ve got cookies...
Photo credit Freepik