Mi-s dragi cărțile și din copilărie am citit mai tot ce-mi pică în mână. De la cărți de aventuri, SF, romane siropoase sau publicații de ateism științific. Le devoram cu teamă omului că va rămâne fără nimic bun de citit.
Oriunde mergeam în vizită, mă spijineam strategic de rafturile cu cărți ale gazdei până trezeam mila. De la intrare, le parcurgem din priviri, pregătindu-mi textul ca să mă asigur că nu plec acasă cu mâna goală. După ce îmi îndeplineam planul, scurtam vizita și fugeam cu bratele pline. Reveneam în 3-4 zile cu o față prietenoasă ca să pot împrumuta altele.
Citeam în loc să dorm, în timp ce mâncam, în loc să-mi fac temele, în baie, pe covor, sub brad, în pauza de la școală. Mereu erau povești noi, nedescoperite care mi se păreau mai interesante decât conversațiile care se desfășurau în jurul meu.
Cu cărțile romantico-leșinate am încercat… vă jur că am încercat. Când eram adolescentă reușeau să se prindă mai ușor de sufletul meu naiv pentru că emoțional aveam nevoie să mă poziționez în astfel de scenarii. Să îmi creionez destine nerealiste în pragul unei vieți abia începute. Părea că o fi timp suficient să poată fi puse în practică. Că doar cine știe când primeam vestea că sunt adoptată și mă așteaptă vreun prinț la castel că nu poate domni fără mine, sau să mă împiedic în alimentara de la colțul blocului și în cădere să mă îndrăgostesc nebunește de clientul de la casă care bagă în traistă două pâini strâmbe?
Acu e din ce în ce mai greu. Probabil că am îmbătrânit și nu mai cred în scenarii de Pornhub care să se termine în fața altarului sau poate pentru că poveștile din epoci victoriene nu rezonează în timp ce le citesc purtând blugi rupți și cu o bere rece în mână.
Așa că am încercat și tagma îndrăgostelilor contemporane, în stil corporate sau cu iz de Crăciun în care viața ia o altă turnură după ce 30 de ani nu ți-ai atins potențialul în carieră.
Nu de alta, dar la 30 de ani abia începi să scoți capul din găoace și să înțelegi exact cum funționează, în avantajul tău, economia, marketingul, social media, nu e chiar motiv să te întorci în satucul de la poalele muntelui unde mama te așteaptă să iei ouăle de sub găină, dacă tot nu ai ajuns director de sucursală.
Acum când citesc despre cum dispar ei doi în asființit după ce lasă în urmă numai decizii proaste și la bază nu au altceva decât sexul executat corect, ca la olimpiadă, nu reușesc să parcurg paginile fără să nu-mi dau ochii peste cap.
N-am sufletul de piatră dar nici nu pot mesteca romantism forțat cu polonicul. Vreau să lămuresc faptul că cred cu tărie în a alege drumuri diferite, în a-ți schimba viața dacă contextul o solicită dar să ne păstrăm ancorarea în realitate.
De ce cred că dăunează carțile nerealiste de dragoste? Pentru că te mint și te fac să îți urăști viața pe care o ai. Să aștepți să vină un macho, om de afaceri, body builder, cu vilă la Snagov și în Chitila, să se îndrăgostească de tine, centralistă la oficiul poștal, sau croitoreasă forțată să lucreze de doi ani în tura de noapte.
Da, știu, îs nasoală, judec oamenii după joburi sau mai știu eu ce. Chiar deloc. Doar că e contraproductiv emoțional să aștepți să ți se întâmple lucruri bune de parcă e scris în stele că meriți ceva extra.
Să visezi cai verzi pe pereți și să îți imaginezi scenarii în care universul îți oferă tot ce crezi tu că meriți. Partenerul plin de bani, frumos și sprinten la orizontală, are un palmares mare de unde alege și chiar dacă frumusețea ta răpitoare i-ar da eroare de sistem câteva săptămâni, s-ar asigura ceilalți de teapa lui să îi dea un restart, ca să-și revină.
Avem nevoie de povești ca să uităm câteodată cât de amară e viața dar în realitate taxatoarea de autobuz se va mărita cu lăptarul, nu cu un mare CEO internațional.
Photo credit Freepik