Aveam 8-10 ani și la televizor rulau seara desene românești cu Mihaela, Pif și Paf, Nu zaietz, nu pagadi și altele pe care cu timpul le-am uitat.
Vizionarea lor, care ținea în fapt doar 15 minute, reprezenta pentru mine o mare durere. Aveam voie la desene doar după ce mi se verificau temele realizate în timpul zilei și totul era în regulă.
Desenele rulau în jurul orei 18.00. Taică-miu ajungea acasă la 16.50 fix. Intra pe ușă, se schimba de haine și se aseza la masă. Două porții de ciorbă fierbinte ca iadul, cu ardei iute și trei felii de pâine. Apoi felul doi. Asta era prima și singura masă pe ziua respectivă și ținea morțiș să mănânce în liniște. Apoi se cinstea cu o țigară și făcea un sudoku sau un rebus, să-i tihnească mâncarea.
Eu n-aveam altceva de făcut decât să aștept cu un ochi pe ceas, calculând dacă îmi ajunge timpul să-mi termin prezentarea până la 6.
Se făcea 17.30 – 17.40 până mă chema cu toate caietele și mă punea strategic să trec prin toate exercițiile ca să se asigure că le-am gândit și înțeles. Oricât îmi făceam speranțe că voi reuși, apăreau lecțiile la geografie, istorie sau literatură unde plin de avânt intelectual, dispărea pentru câteva momente și revenea cu o carte care trata în detaliu lecția mea prăpădită de 3 rânduri din manual. Iar dacă ceva era scris în dorul lelii, mă îndruma părintește să rescriu după ce îmi rupea cu zvâc paginile din caiet.
Părea o bătălie pierdută. Zile întregi speram că voi dovedi sistemul și de fiecare dată eșuam cu brio. Cel mult prindeam din desen ultimele 2-3 minute în care încercam să asimilez disperată informația pierdută, în timp ce pe fundal ascultam indicații legate despre cum aș putea să mă mobilizez cu succes dată viitoare. Culmea, de la maica-mea care la capitolul organizare era praf și pulbere. Știa unde sunt toate lucrurile dar ave a o problemă gravă cu managementul timpului pentru că la fiecare întrebare răspundea cu trei critici lipsite de fundament, două sfaturi nesolicitate și cinci preconizări eronate.
Era dificil dar nu puteam să nu sper. Nu renunțam dar nici nu făceam progrese. Executam mecanic procedura sperând că voi scoate un timp mai bun și voi putea obține mai mult de 3 minute recompensă la final. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că determinarea e faină dar fără o schimbare de plan, e doar încăpățânare.
Dacă nu poți învinge sistemul, fă o buclă. Ia-o pe altă cale, fă zilnic câte o mică schimbare.
La început am lăsat televizorul pornit în sufragerie pe fundal. Două zile mai târziu am început sa cresc și volumul în ideea de a auzi măcar coloana sonoră sau o parte din replici dacă tot nu puteam urmări ceva. Cred că speram cumva că sunetul de fundal va atinge o coardă sensibilă în ai mei, care brusc ar fi zis: “luăm o pauză, vezi desenul și continuăm după…” Nu s-a întâmplat niciodată scenariul ăsta dar am vrut să fiu sigură că am încercat și această posibilitate.
Mai departe am început să modific ușor pozitia mesei din bucătărie unde ședeam împotriva voinței mele în timp ce mă prefăceam conștiincioasă. Intenția era să pot sincroniza unghiul de deschidere al ușilor de la bucătărie, respectiv sufragerie, pentru a se reflecta o parte din imaginea televizorului pe sticla geamului încăperii.
Am descoperit apoi că ajută să stingi lumina din camera unde era televizorul, pentru a mări contrastul imaginii și aveam în plan să lipesc un poster pe interiorul ușii din bucătărie ca să creez efect de videoproiector. Aceasta ultimă parte nu mi-a ieșit. Ai mei nu suportau lipiturile prin casă, deteriorau pereții sau mobilierul și imprimau un aer de golăneală.
Întregul plan, gândit cu mintea mea de copil, a funcționat în mare parte pentru un timp. Rămăsese doar să sincronizez începerea desenului cu partea în care eram nevoită să transcriu paginile rupte, să refac un exercițiu sau să citesc detalii suplimentare din cărțile mari și rele recomandate de taică-miu. Pentru că doar atunci puteam arunca ocheade în geamul unde se reflecta desenul, prefăcându-mă în fapt că învăț.
Provocările pun imaginația la contribuție, mai ales cele care au un final pe care ți-l dorești și acolo poate fi un start pentru a-ți antrena mintea să iasă în afara zonei sale de confort.
Sunt un adult care nu verific teme. Îmi ofer suport și ajut dacă sunt solicitată dar în același timp știu că copiii din ziua de azi au capacitatea de a improviza mai bine decât noi, de a găsi soluții pentru teme nefăcute sau făcute în grabă.
Cred că este mai important să imprimam copiilor sentimentul de datorie față de școală, e jobul lor până la urmă, job la care uneori vor excela, alteori nu, și vor fi nevoiți să suporte anumite consecințe. Aici putem interveni ca părinți pentru a transforma o experiență negativă într-una de învățare, dar la final de zi, temele nu sunt jobul nostru, ci al lor.
Nu îmi aduc aminte dacă am reușit vreodată sa vizionez un desen cap-coadă dar știu și acum senzația de adrenalină pe care o resimțeam la ideea că tata va ridica ochii din sudokul său și va înțelege că mă uitam la televizor în geamul de la bucătărie. Și că planul meu se va duce pe apa sâmbetei.
Un lucru în schimb știu cu certitudine. Adesea ne simțim demotivați fără să fi încercat măcar să ne batem capul. Am abandonat lupta doar la prima impresie că va fi dificil.
Da, va fi, cel mai probabil, da. Altfel n-ar fi o provocare. Așa că, fiți încăpățânați, fiți inventivi și poate cel mai important, găsiți-vă curaj să riscați. Lucrurile faine nu se întâmplă în zona de confort și aventurile palpitante nu sunt destinate celor care se tem să piardă.
Photo credit Freepik