Mă bucur că nu m-a lăsat să mă nasc într-un colț uitat de lume, să cresc neșcolarizată și desculță, îngrădită mental în doi metri de curte prăfuită, trăgând de poalele rochiei unei mame analfabete și bețive și nici nu m-a aruncat în vâltoarea unei familii patriote care să se agațe cu dinții de tot ce înseamnă naționalism fără a avea vreo contribuție palpabilă.
Sau poate i-aș mulțumi pentru că mi-a oferit în dar un copil perfect sănătos și m-a scutit de situația în care aș fi eșuat să îl îngrijesc cum ar fi meritat din cauza egoismului meu de prost gust și a unei societăți mult mai bolnave decât un handicap sever.
Aș putea să mă declar mulțumită și pentru faptul că am cunoscut în viață și iubirea și deznădejdea, plăcere, durere, am avut deschiderea să încerc mereu lucruri noi fără să pierd situația de sub control și am descoperit de fiecare dată bucăți din mine despre a căror existență habar n-avem.
Sau poate pentru depresiile crunte cu care am trăit veșnic pe fundal, chiar și în multe dintre momentele fericite pe care le-am mimat sperând că poate așa voi învața să mă bucur de lucrurile care pentru alții par normale.
Aș bate palma pentru toți oamenii pe care i-am pierdut pe drum și care m-au învățat să-mi pese mai puțin și să nu mă blochez dacă la un moment dat descopăr că am rămas singură. Nimeni nu e de neînlocuit și fiecare are rolul său, inclusiv eu.
I-aș zice un mare merci și pentru gageturi, afterschool-uri, confortul din apartamente și restaurantele care livrează la domiciliu. Câteodată devin absolut necesare.
I-aș zice un mulțam că m-a ambiționat să dau de permis după vârsta de 30 de ani, nu de alta dar e frig tare în stația de autobuz și mă săturasem să fac atâția kilometri pe fugă ca să ajung unde era nevoie de mine.
Apoi i-aș mulțumi pentru toate oportunitățile pe care le-am ratat și ulterior s-au dovedit oricum stupide. Pentru toate momentele când am greșit și m-am simțit vinovată doar ca să învăț apoi cum să reacționeaz în situații similare.
As vrea să-i spun că nu vreau să fac totul corect, indiferent de repercusiuni. Nu îmi doresc asta și nici nu cred că m-ar ajuta dacă n-aș avea momente de declin. Că pentru mine e important ce simt și cred eu despre mine atunci când pun capul pe pernă, nu ce părere mi se inoculează de alții.
Că mi-e de ajuns lumea asta pe care o cunosc și nu vreau promisiuni de mai mult sau mai bine. N-aș știi ce să fac cu ele sau la ce m-ar ajuta.
I-aș mulțumi și apoi I-aș spune să își îndrepte atenția spre cei care se roagă, postesc, au zece cruciulițe atârnate pe parbriz, nu beau, nu fumează, nu mint, nu înjură, nu pizmuiesc.
Către cei care nu spăla duminica, nu fac sex în zilele de post, nu au obsesii și își recunosc păcatele în genunchi, sub fusta unui preot. Cei care se cunună religios, nu înșeală, nu bârfesc. Care debordează de empatie și înțelegere, sunt părinți buni și copii miloși.
Eu nu-s… și nici nu mă chinui să fiu dacă nu simt asta. Și nu vreau ajutor dacă știu că nu pot oferi un schimb echitabil, căci cred ca orice poveste are mai multe variante și întotdeauna există un motiv întemeiat pentru modul în care acționăm. Chiar dacă pare stupid sau nejustificat. Câteodată atât putem, atât avem de oferit și e ok, nu are sens să ne mințim că suntem mai buni decât e cazul.
Photo credit Freepik