Nu e niciun secret că îmi place Bruckner. Mi-a plăcut de când am descoperit prima dată „Luni de fiere”. Stilul său cinic și uneori absurd rezonează adesea cu stările mele de spirit.
Cartea de azi, „Căpcăunii anonimi”, cuprinde două nuvele. Asemănătoare ca mesaj transmis. Similare ca tipologia personajului principal. fie că vorbim de canibalul Balthus care preferă ca fel principal doar copiii până în șapte ani, fie că vorbim de bătrânul chimist ursuz – Paul Falcone, care descoperă accidental o soluție pentru a transforma în nimic persoanele pe care le stropește cu această invenție, în ambele cazuri avem în prim plan două ființe neînțelese și neadaptate social.
Ambii au o problemă cu copiii. Unul salivează după ei, celălalt îi detestă prin prisma energiei și entuziasmului pe care îl emană.
Poveștile lor tragico-comice de viață îmbracă în forme absurde nevoia teribilă de a îmbina adevăratul sine cu realitatea înconjurătoare, de a se face acceptați într-o lume care nu poate tolera viciul și nebunia.
Balthus probează abstinența dar recade constant în patima suculentă și fragedă care îi dă târcoale neavizat.
Paul sechestrează un copil pe care încearcă să îl înțeleagă și să și-l apropie în disperarea de a scăpa de singurătate. Decizia lor finală vine ca și compensare pentru răul produs dar în fapt nu rezolvă problema presantă care se ascunde în spatele cortinei și anume ce facem cu cei care sunt diferiți? Au și ei locul și rostul lor? Măcar pentru a ne face pe noi, ceilalți, să ne mințim că suntem normali.
Două povești de viață împinse la extremă, despre neputința de a fi altfel într-o societate care nu va accepta niciodată abaterea de la normele considerate normale.