Nu râd, n-am cum. Nu în fața unui portret atât de sumbru al neputinței și eșecului. Al falselor impresii și al așteptărilor neîmplinite. Al unei vieți irosite trăind blocată în trecut.
Am vrut să râd și am făcut-o pe alocuri, ironic, plin de amăreala amintirilor reînviate ale unor vieți trăite similar din atât de multe puncte de vedere.
N-am râs dar m-am trezit fixată între paginile care se preling prin gesturi și cuvinte reci, tăioase, acuzatoare. Prin paralele bolnave, blocante, obsesiv de sumbre.
Povestea Dianei este povestea multor pui de oameni crescuți în comunism sau imediat după. În familii strămutate de la țară, cu speranțe mari de parvenire. În idealuri neîmplinite din comoditate sau capacitate redusă de gestionare a resurselor. În conflicte familiale care escaladează din nimic, menite doar să zgâraie răni puroiate ale unor relații defecte.
Victor și Maria (alias Vick și Milly) sunt cuplul clasic care omoară în fașă dorința de romantism și apartenență. Sunt soții și părinții aflați veșnic în conflict, dar niciodată vinovați de ce li se întâmplă.
Vlad și Diana sunt rodul unei relații aflate în putrefacție din primul moment în care se dă start jocului. Doi copii aleși aleatoriu să rămână după zeci de avorturi provocate. Două mize concepute pentru a oferi mamei ocazia să fie o martiră.
N-am râs, căci știu prea bine cum e să trăiești cu un părinte care veșnic se proiectează în ceva ce nu e și se raportează la ceilalți ca la niște nimicuri, deși singura realizare personală ar fi aceea de a-și purta nefericirile ca pe o mantră. N-am râs căci știu cum certurile iscate din nimic și reinterpretările bolnave ale oricărui gest ori replică, pot răsuna pe fundal ani mai târziu și e nevoie să te scuturi de tine pentru o secundă ca să eviți să te afunzi în vremuri de mult uitate.
Aș fi vrut să râd și să mă bucur de finalul tragic, dar știu că uneori cea mai lungă crimă este chiar abuzul repetat, durerea și frustrarea de a te învârti în același cerc strâmt, încercând să nimerești ieșirea, pe care toți par să o găsească, mai puțin tu.
Și cel mai trist e să constați că lucrurile pe care le-ai detestat cel mai mult la cei din jurul tău, cresc în tine, ca furunculi apoși și reci, imposibil de extirpat și dificil de vindecat. Că tot ceea ce ți-ai dori să lași în urmă, cari după tine ca un boschetar bătrân și schizofrenic, pregătit să murdărească cu neputința sa orice trecător care îi întinde o bucată de pâine.
Cred că e una dintre cele mai bune cărți lecturate în ultima perioadă și m-am alintat fantastic printre descrierile, metaforele și schimările de rol, ca și cum povestea Dianei ar fi fost o satiră cinică a unui univers paralel îndepărtat. Dar nu, dincolo de tot, n-am râs, deși mi-aș fi dorit, căci realismul trăirilor activate m-a împins peste limita oricărui zâmbet fals.