Titani, zei, vrăjitoare, nimfe, monștri și o umanitate aflată în stadiul precar al evoluției. O reinterpretare a Legendelor Olimpului, păstrând miturile de bază ale antichității dar oferindu-le o poveste ceva mai umană prin prisma tăirilor personajului principal.
Circe, nimfa cu puteri de vrăjitoare, fiica lui Helios – zeul titan al soarelui, este diferită de ceilalți frați ai săi. Puterea sa se trage din pasiunea sa față de sentimentele umane care o fascinează și a căror cunoaștere îi oferă posibilitatea de gestiona situații care tind să nu o favorizeze.
Singură și adesea batjocorită, Circe este obișnuită să își găsească refugiu în natură și în poveștile pe care ceilalți zei le istorisesc cu nonșalanță.
Dragostea față de un pescar se naște din singurătate și nevoia de a aparține cuiva. Dorința de a-l transforma din muritor în semi-zeu o ajută să își descopere puterile vrăjitorești și totodată să învețe cât de înșelătoare este natura umană. Fragilitatea, dorința de putere, orgoliul și nevoia de admirație schimbă cursul unei relații pe care Circe credea că îi aparține. Dezvăluirea faptului că preschimbarea muritorului îi aparține, aduce după sine pedeapsa cu exilul.
Pe insula Aiaia Circe alege să își trăiască viața în solitudine și detașare. Muritorii care vin să îi ceară ajutorul primesc din partea sa susținere și adăpost dar pe termen scurt. Incapacitatea de a rezona cu natura umană perfidă și schimbătoare, o adâncește și mai mult în lumea descoperirii de sine și perfecționării vrăjilor.
Povestea de dragoste dintre Circe și Odiseu se finalizează tragic, iar ani mai târziu firul epic îi poartă pașii în situații din care înțelege că preferabil unei nemuriri fade poate fi o existență cu suferințe si eșecuri dar plină de intensitate datorată termenului de valabilitate.
O carte pe care am parcurs-o cu ușurință, deși admit că nu mi-a trezit interesul decât în anumite părți ale sale, dar pe care sunt convinsă că o vor aprecia cei care au iubit în copilărie Legendele Olimpului. Din păcate nu mă număr printre aceștia.