După un articol fresh și superficial, vine unul serios, încărcat și dureros.
Un articol scris pentru cei care trăiesc veșnic pe fundal cu un ghem de durere care pulsează și răcnește în timpane, în ciuda faptului că și-ar dori să iasă afară urlând și distrugând totul în jur.
Genul de durere care nu te oprește să faci tot ce ți-ai propus, dar te paralizează sentimental ori de câte ori te lovești de tine însuți.
O nevoie constantă ca o foame disperată de a face față oricăror provocări fără a înțelege câteodată care este sensul bătăliei dată în tăcere.
Teama sufocantă de a nu ceda în fața durerii, de a nu renunța pentru că altfel tot chinul de până atunci nu ar mai avea nici un rost.
Durerea de care vă povestesc nu are legătură cu cei din jur. Nu direct. Ci doar cu propria neputință de a fi fericit. De a alege pentru tine ce te satisface. Și asta nu de frică, dimpotrivă. Frică nu există, căci nu sunt atât de multe de pierdut, ci din cauza unei doze scăzute de iubire de sine.
Tendința spre masochism apare în copilărie în urma tratamentelor abuzive sau a comportamentelor inconsecvente din familie.
Copilul se obișnuiește să trăiască într-o stare continuă de devalorizare și teamă de a greși, de a fi dat la o parte. De cele mai multe ori se pune pe locul doi tocmai pentru că propria persoană pierde din importanță, inițial în fața celor din jurul sau apoi treptat, în fața propriilor ochi. Este dificil să te valorizezi când cei din jur nu dau doi bani pe tine și la vârsta copilariei nu ai posibilitatea de a schimba nici grupul din care faci parte.
Apoi apare partenerul care la început te valorizează, apoi dă cu tine de pământ, fără avertisment sau un motiv anume. Doar pentru că poate căci frustrarea pe care ți-o provoacă, îi dă putere asupra ta.
Chiar și la vârsta adolescenței, riști sa te implici tot în relații abuzive. Cu asta ești obișnuit și acolo e zona ta de confort. Zona unde confuzia, frustrarea, teama, nesiguranță, îți creează sentimentul de “acasă”.
Am cunoscut multe persoane care au acumulat atâta durere și neputință încât dacă ar fi putut verbaliza tot ceea ce simțeau, s-ar fi redus totul la țipete disperate până la epuizare.
Priveam la rănile făcute cu bună știință și adesea mă întrebam de ce?
Târziu am înțeles că spre deosebire de durerea fizică căreia mintea umană îi poate prevedea o limită, cea sufletească nu poate fi cuprinsă cu gândul. Câteodată pare infinită și imposibil de calmat. Și nevoit fiind de a te lupta pentru propria supraviețuire, alegi ceva ce poți controla. Automutilarea.
Cea care îți poate abate gândul de la cum te simți pe măsură ce durerea se răspândește în întregul corp. Cea despre care ai impresia că este atât de mare încât îți întinde pielea la maxim, încercând să își croiască loc spre exterior, încât doar crestăturile în carne pot elibera din presiune.
La limita nebuniei, căci acolo te poate împinge durerea câteodată.
Sunt urme care ne spun povestea și semne care ajung să ne definească. Sunt traume și neputințe care ne cer să ne sacrificam prezentul și uneori viitorul pentru că nu avem cui să le împărtășim și îngropatul lor nu este decât o soluție temporară. Sunt sentimente care plutesc veșnic pe fundal chiar dacă ne prefacem că nu sunt acolo și care ne afectează relațiile cu cei din jur căci ne împiedică adesea să fim naturali de teamă că nu vom fi acceptați așa cum suntem.
Am învățat pe propria piele cât de important este să avem un minim de compasiune chiar și față de persoanele care nu ne inspiră neapărat simpatie sau cele pe care le-am aruncat deja într-o categorie din primele 5 minute de când le cunoaștem.
La fel cum am învățat cât de mult ajută să îți poți împărtăși gândurile fără să fii judecat sau asaltat de soluții pe care oricum nu le poți pune în practică și care nu fac altceva decât să te blocheze si mai adânc în singuratatea de dinainte.
Avem modalități diferite de a face față durerii, dar un lucru este cert. Fiecare dintre noi avem demoni de îmblânzit pentru a face față unei zile noi. Deci nu avem nimic de pierdut dacă ne dăm voie din când în când să devenim fragili sau nesiguri. Face depresia puțin mai suportabilă.
Photo credit – Freepik