Apă. Soare. Căldură sufocantă alternând cu briza mării. Picioare bronzate, sutiene pline, rochii vaporoase și cocktailuri cu umbreluțe, muzică în surdină sau zone cu bass-ul dat la maxim. Leneveală, somn și relaxare. Viață de concediu, ce să mai…

Noroc că ține câteva zile, maxim 2-3 săptămâni, altfel sistemul nostru de valori ar fi grav afectat. Lentoarea cu care se desfășoară totul ne schimbă percepția asupra lumii și ne amestecă mental prioritățile. Nu prea mai gândim sau dacă o facem, nu o mai facem în detaliu. Suntem trupuri calde, prăjite de soare care ne tărâm existența seacă între două feluri de mâncare.

Pe litoral e altă viață. Evident contează și stațiunea unde alegi să te duci. De-a lungul timpului am bifat diverse. De la plaje sălbatice pe care îmi aruncam neglijent cortul, la stațiuni aglomerate de turiști gălăgioși și melteni, până la zone mai retrase cu condiții ceva mai bune.

Când ma refer la condiții mai bune, nu mă axez pe câte feluri de mâncare mi se pun la dispoziție sau dacă dușul din cameră are 6 poziții în care poate fi reglat, ci după starea de liniște pe care ambientul reușește să o imprime. După modul de manifestare a celor cu care împart spațiul. După stilul celor alături de care fac plajă sau savurez un cocktail.

Viață asta boemă nu e pentru toată lumea. Pentru cei ca mine, obișnuiți cu dinamism și activitate mentală susținută, ajunge ca în maxim 3-4 zile să provoace paralizie cerebrală. Pare fain să stai degeaba dar pentru cât timp?

Citesc, scriu, fac plajă, mănânc, mă plimb și dorm. Și încerc pe cât posibil să îmi mențin creierul ocupat pentru a nu o lua razna. Așa funcționez eu.

Caldura si gândul ca ești în concediul pe care l-ai așteptat un an întreg, dă adesea drumul la comportamente pe care în alte contexte le-ai ține în frâu.

Spre exemplu, mâncatul. Pe litoral se mănâncă mult. Pare a fi puțin și des dar în fapt e mult și în bătaie de joc. Mai ales în hotelurile cu all inclusiv unde întâlnești mai mulți romani. Străinii sunt ceva mai cumpătați. Analizează din priviri ce merită să servească și abia apoi se înhamă la farfurie și cel mai des se face siesta pe plajă până la următoarea masă.

Pe plajă e altă poveste. Trupurile zvelte cu care acum ani buni ai fi turnat un episod din Baywatch, nu prea mai există. Suntem toți fie rotunzi, fie prea gelatinoși de la rădăcină. Eu sunt un pic din amândouă. Ideea e să nu rămâi blocat în aceste aspecte.

Seara, prin stațiunile ceva mai selecte, găsim mașini scumpe și personaje rupte din alt film versus oameni normali care încearcă să se bucure de câteva zile libere. Mai există și o altă categorie. Cea a fetelor visătoare care fac sute de selfiuri încercând să pară ceva ce nu sunt și a băieților care lâncezesc pe la terase, 3 inși la un suc, sperând să păcălească măcar pentru o seară una din fetele visătoare de mai sus.

Într-o seară, savuram un cocktail la o terasă și fără să vreau am asistat la o ședință foto intensă, între două tinere, surori de suferință, care au făcut schimb de haine și pantofi și au zăpăcit memoria telefonului cu zeci de poziții, care de care mai incomode, pentru ca la final să părăsească scena în șlapi comozi și cu rechizita în sacoșă.
M-am gândit că le mai trebuie câțiva ani de eșecuri și vise spulberate, precum și câteva relații în care să fie tratate ca obiecte sexuale, până vor înțelege ca relațiile faine și durabile sunt cele care se leagă atunci când nu te chinui să pari ceva ce nu ești. Dacă vor înțelege…

Am privit apusul, am mai comandat o bere si m-am gândit la filmele din anii 90 cu salvamari și copii de bani gata. Drame ieftine în plină arșiță. Bălării cinematografe în care nu se întâmplă nimic decât pasiuni carnale și crize de gelozie de doi bani. Ce ar fi rămas de făcut când altceva nu se întâmplă cât e ziua de lungă? Și te mai bate și soarele în cap…

Mă gândeam la verile din copilărie când mersul la mare era rar și plin de reguli inutile, stresant și cu program fix, când cea mai mare bucurie era să scapi de sub observația alor tăi măcar 10 minute.

Apoi escapadele la mare din liceu și din facultate, când cea mai mare provocare era fie să îi convingi pe ai tăi să te lase să pleci, fie să faci rost de bani de drum, căci acolo știai că vei supraviețui din improvizații.

Mai târziu, concediile de la început de salarizare când căutam un minimum de confort pe bani cât mai puțini, căci îi munceam din greu și știam că trebuie să am din ei și la întoarcere.

Acum, ani mai târziu, concediul reprezintă o detașare parțială și un timp personal planificat dinainte. O doză mai mare de confort, liniște și relaxare. Activități interesante și somn de recuperare. Înainte de a o lua complet de la capăt cu toată nebunia.

Concediul. Perioada în care familiile se apropie sau constată cât de puțină toleranță mai au unii față de ceilalți. Contextul în care se pot lega prietenii sau se destramă relații de amiciție ținute ani de zile sub control.

Dacă faci parte dintr-o familie în care îți este adesea suprimat dreptul la intimitate, împărțirea unei singure camere de hotel zile în șir, nu poate prevesti nimic bun, decât stres și frustrare. Senzație de sufocare și plictis când vine vorba de activități comune, ceea ce e extrem de trist.

Dacă ești plecat cu prieteni veșnic nehotărâți sau nemulțumiți sau posesori de copii răzgâiaţi și isterici, starea de spirit se transformă în anxietate și nervozitate. Am pierdut astfel câteva așa-zise prietenii.

Nu mai am răbdare pe timpul meu să trăiesc dramele altora. Să asist la certuri de cuplu sau la tentativele eșuate de educație pe repede înainte. Ori să stau să mă bată soarele în cap visând la cai verzi pe pereți.

De aceea, indiferent ce și cum aleg să îmi petrec concediul, mă asigur că schimbarea mediului și faptul că am mai mult timp la dispoziție, nu mă transformă din punct de vedere comportamental. Că îmi păstrez verticalitatea și bunul simț și mai ales că nu încerc să pozez în ceva diferit de ceea ce sunt în realitate.

Lasă un răspuns