Sebastian Junger – Tribul
Editura: Art
Nr. Pagini: 335
- Conceput ca un studiu socio-antropologic, Tribul abordează cu tact și într-o manieră persuasivă, ideea de solidaritate socială și nevoia acută de a aparține unui grup cu care să simți că te poți identifica.
Pornind de la analiza fenomenului colonizării, Junger ne prezintă detaliat situații venite să susțină ideea că mulți occidentali se simțeau înstrăinați în societatea aflată în prag de modernizare și erau dispuși să renunțe la beneficiile pe care aceasta le oferea pentru a acoperi nevoia de conexiuni autentice și relații cu încărcătură emoțională pozitivă. Astfel, cu zece ani înainte de Revoluția Americană, Bejamin Franklin observa cu stupoare cum coloniștii englezi își părăseau traiul zilnic, pentru a li se alătura amerindienilor, fenomen care nu avea niciodată un revers, deoarece indigenii nu erau tentați să își părăsească triburile pentru promisiunile unei vieți moderne.
Mă simt nevoită să precizez că modul în care autorul interpretează această fugă a omului modern în direcția unei vieți rudimentare, nu m-a convins să o percep ca pe o dorință de apartenență la un grup unit, capabil să satisfacă nevoile emoționale ale unor indivizi care resimțeau sentimentul de incomplet. Mai degrabă, retragerea către viața tribală era determinată de stilul de viață permisiv, lipsit de reguli și legi restrictive, axat pe promiscuitate și independență fizică și sexuală. Era normal să fii atras de o viață libertină deoarece societățile în formare nu atinseseră un prag ridicat de confort și modernizare care să puncteze o mare prăpastie între cele două stiluri. Condițiile de trai erau asemănătoare dar în societate, regulile patriarhale rigide și influențele puternic religioase, puneau frână manifestărilor autentice pe care amerindienii le încurajau, singurele lor reguli impunând colaborarea, lipsa proprietăților personale sau trădarea față de un membru al grupului.
O altă speță pe care autorul pune accent este cea a soldaților întorși din război, suferinzi de stres post-traumatic, incapabili să facă față prezentului și să se integreze din nou în viața pe care o lăsaseră în urma lor înainte de a pleca să-și îndeplinească datoria față de țară.
Aici, este abordată ideea că în perioadele sumbre ale vieții, pentru a supraviețui, oamenii își descoperă capacitatea de a colabora și de a comunica într-o manieră care nu se poate experiementa în perioade de abundență, progres și modernism. Sintetizând date oferite de istorie, antropologie și psihologie, Junger încearcă să dovedească faptul că traiul într-o lume sigură și prosperă, ne determină să minimalizăm importanța laturii umane, aparent singura care ne poate oferi autenticitate și balsam spiritual.
Această a doua paralelă este mult mai credibilă și bine argumentată, decât cea anterioară. Într-adevăr perioadele de criză ne stimulează nevoia de apartenență la un grup căci șansele de supraviețuire cresc atunci când fiecare vine cu aptitudinile și cunoștințele sale, aportul adus fiind mult mai bine valorificat decât dacă individul alege să se descurce pe cont propriu.
Ideea care rămâne de analizat este de natură pur filozofică. Suntem oare dispuși, la momentul actual, de a renunța la avantajele unui trai modern, egoist și individualist dar plin de beneficii, pentru a porni în căutarea sensului vieții, prin încercarea de a ne reîntoarce la origini?
Personal, cartea nu m-a convins, deși este destul de ok structurată și argumentată, dar poate acest lucru s-a întâmplat nu din cauza informației împărtășite, ci din cauza faptului că am considerat întotdeauna că autenticitatea relațiilor create sub presiunea momentului nu este cu nimic mai puternică decât cele în care partenerii știu să își negocieze și să-și regleze, la nivel mental și emoțional, așteptările.
Nu știu care este răspunsul vostru, dar cu toată sinceritatea, pot recunoaște că dintre așa-zisa conexiune emoțională creată de neajunsuri împărtășite și confort mental datorat accesului la informație și tehnologie, aleg oricând varianta a doua.