Dacă v-ați săturat de eroi impecabili și povești epice spuse dintr-un singur unghi, „Penelopiada” scrisă de Margaret Atwood e exact genul de reinterpretare ironică a unui mit clasic, extrem de bine cunoscut. Autoarea ia povestea lui Ulise (Odiseu dacă preferați varianta grecească) și o întoarce pe dos, lăsând-o pe Penelopa, soția fidelă care țese și destramă, să-și spună propria versiune, delicios de sarcastică și departe de varianta originală cu care am fost obișnuiți.
Romanul e scurt, aerisit și foarte ușor de citit, dar nu te lăsa păcălit de dimensiuni. Sub tonul relaxat și uneori aproape jucăuș se ascunde o demontare destul de acidă a mitului Odiseu.
Penelopa povestește întâmplările din lumea de apoi, ceea ce îi permite combine nostalgia cu sarcasmul și să strecoare comentarii moderne despre relații, putere și reputație. Practic, jonglăm cu o naratoare care știe deja cum a fost portretizată de generațiile următoare și nu se sfiește să ironizeze totul.
Odiseu e tratat cu cinism. Departe de a fi eroul șiret și admirabil, el apare mai degrabă ca un tip oportunist, cu talent la povești și justificări. Penelopa nu-l demolează complet, dar nici nu-l mai lasă să strălucească prea mult în lumina reflectoarelor.
Un alt element foarte interesant e corul celor douăsprezece sclave spânzurate, un episod destul de întunecat din mitul original, pe care Atwood îl etalează și îl transformă într-un fel de contrapunct poetic. Vocile lor apar între capitole sub formă de cântece, mici scenete sau parodii. E concepută pentru a adăuga un strop de ironie amară: eroii își construiesc legendele iar victimele rămân fără voce.
Autoarea nu se pierde în descrieri greoaie și nici nu încearcă să imite stilul epic antic. Dimpotrivă, scrie direct, cu replici tăioase și observații care par uneori desprinse dintr-o conversație contemporană. E genul de carte pe care o citești rapid, dar care îți rămâne în minte pentru că îți schimbă perspectiva.
Abordarea e una feministă, dar nu deranjantă. Penelopa devine un personaj complex: inteligentă, uneori autoironică, alteori ușor frustrată de propriul rol. Nu e nici victimă pură, nici eroină perfectă. Iar asta o face mult mai interesantă decât varianta oficială.
Odiseu a avut partea lui de glorie pentru că a fost protagonistul aventurilor spectaculoase, dar Penelopa și mai ales sclavele, au fost reduse la note de subsol. „Penelopiada” e o lectură scurtă, inteligentă și plină de sarcasm, perfectă dacă vrei o pauză de la povești clasice spuse pe pilot automat. Nu e o demolare brutală a mitului lui Odiseu, ci mai degrabă o reinterpretare ironică și lucidă, care îți arată că uneori adevărul depinde foarte mult de cine are microfonul.