Nu e un secret că prăpastia între generații este mare, întotdeauna au fost probleme de comunicare și adaptare situațională când vine vorba de a ne face înțeleși de către părinții sau bunicii noștri. Și e normal. Vom experimenta, cel mai probabil, aceeași senzație când vom constata la un moment dat că a intervenit o ruptură între așteptările noastre în calitate de părinți și deciziile pe care copiii noștri le vor lua de capul lor, în funcție de nevoile, credințele și prioritățiile proprii.
Perioada aceasta încărcată din punct de vedere emoțional nu face altceva decât să scoată în prim plan discrepanțele și nu, nu vreau să mă refer la cele legate de educație versus analfabetism, situații materiale bune versus nivel de trai la limita subzistenței sau cariere înfloritoare în antiteză cu ajutoare de șomaj fie umilitoare, fie îmbărțișate cu mândrie de către cei care au fentat menreu sistemul. Nu, căci la niciunul dintre noi nu se țin constant reușitele lanț. Sunt perioade și perioade. Mai degrabă vreau să mă refer la dezamăgirea produsă de ruptura generată de neînțelegerile cu propriile noastre rude.
Perioada pe care ai noștri părinți au prins-o pe vremea comunismului a fost plină de lipsuri și limitări. Atât de multe încât le era imposibil multora să realizeze cât de asupriți sunt. Nu prea aveau cu ce face comparație și se raportau la ce aveau, urmând ca ani mai târziu să transforme traumele suferite în vagi oportunități pentru dezvoltarea caracterului și depășirea obstacolelor. Fix, pix. Majoritatea (fără pile sau dispuși să se ploconească în fața sistemului) erau săraci și ținuți în frâu, incapabili de a se plânge sau de a spera la mai mult, mulțumindu-se cu servicii banale, în buclă, de unde alergau cu pantofii uzați să se bucure de puțina agoniseală între cei patru pereți reci și gri ale blocurilor comuniste. Un fel de rai pe pământ pentru cei care altfel nu ar fi ieșit niciodată cu vârful opincii din balegă și care brusc ajunseseră să tânjească după titulaturi împrumutate.
Cei care au înțeles cât de dificil este să răzbați prin hățișul de minciuni, sărăcie și abuzuri controlate, păstrându-și intelectualitatea, diplomația și bunul simț, au decis să facă tot posibilul ca proprii lor copii să aibă parte de o șansă în viață – sute de părinți care și-au limitat îmbucăturile, și-au cârpit hainele și au ascuns durerile pentru a oferi celor mici posibilitatea de a frecventa o școală mai bună, de a se bucura de o excursie în afara zonei de confort, de a-și deschide noi perspective și a îndrăzni să viseze la mai mult.
Părinți care au înțeles că de la o anumită vârstă și la un anumit prag, nu mai este vorba despre ei.
Părinți care au suferit de dor și insomnie știindu-și copiii departe, în alte colțuri ale țării sau plecați în lumea largă, dar îmbărbătându-se cu ideea că cel puțin aceștia au o șansă pe care ei nu au avut-o. E parte din rolul părintesc să faci tot posibilul pentru a asigura copiilor tăi șansa de a face mai mult, de a câștiga mai mulți bani, de a se bucura de tot ce are viața de oferit. Sau cel puțin așa ar trebui să fie.
În perioada aceasta sumbră a ideologiilor politice de carton, mulți dintre cei care ar trebui să fie părinții de mai sus, sătui de lipsuri, frustrați, obosiți de muncă și conștienți că timpul se strânge în jurul lor fără a le mai oferi șansa de a-și trăi visele la care aspirau cândva, par dornici să se asigure că totul se năruie odată cu ei.
Rudele care ar trebui să susțină și să creeze un cadru oportun pentru generațiile care vin din urmă, sunt de multe ori cele care fac tot posibilul să împiedice dezvoltarea acestora pentru a se asigura că „există dreptate„.
Categoria de votanți despre care povestesc eu sunt o latură aparte. Nu sunt cei care votează în necunoștiință de cauză sau amăgiți de promisiuni electorale, sunt cei care înțeleg că se poate și mai rău, dar consideră că nu mai au nimic de pierdut. Viața lor a fost amară și dezamăgirea reprezintă mantia cu care s-au îmbrăcat și pe care vor să o lase moștenire mai departe. Nu își doresc ca proprii copii că aibă parte de o educație mai bună sau un job stabil ori bine plătit. Nu ar face altceva decât să adâncească ruptura dintre generațiile de la care ei au pretenția de suge seva cu reproșurile și victimizările pe care le rulează pe fundal.
Înțelegerea lor e limitată de ură. La ce le trebuie generațiilor de acum liberatate și acces la informație? Vize în SUA sau joburi corporate bine plătite care le oferă posibilitatea de a călători sau a se stabili în afara țării? Când cei rămași acasă nu se mai pot bucura de nimic din acestea, iar pozele și relatările copiilor nu rezonează deloc cu ceea ce simt ei în suflet. Pentru ce atâta progresism și ce să facem cu el, căci ne era mai bine strânși cu toții într-o camera, înghesuiți în fața unui televizor alb-negru? Ce să faci cu atâta școală când se poate trăi și din joburi de rulaj de la care poți fi oricând înlocuit și nevoit să o iei de la capăt? Se poate ca și până acum, doar așa mai avem ceva în comun care să ne țină uniți.
Pentru mulți părinți s-a depăsit de mult stadiul în care acțiunile lor aveau ca scop o viață mai bună pentru copii. Acum deciziile lor au ca țel propria răzbunare.
*imagine preluată Freepik