Unele cărți de mister pornesc de la idei foarte simple și reușesc să construiască în jurul lor o atmosferă neliniștitoare. Desene ciudate de Uketsu face exact asta: pleacă de la câteva desene aparent banale și încearcă să spună, prin ele, o poveste mai mare despre crimă, manipulare și lucruri care au rămas mult timp ascunse.
Cartea este structurată în patru povești care par inițial separate. Fiecare pornește de la un desen ciudat, schițe de copii, planuri de casă sau alte imagini aparent inofensive, care privite mai atent, ascund indicii despre evenimente mult mai întunecate. Ideea de bază este foarte bună, cititorul este invitat să privească imaginile și să încerce să înțeleagă ce este în neregulă cu ele.
Introducerea, de exemplu, pornește de la un desen realizat de un copil, în care apar elemente ce nu par să aibă sens la prima vedere. Pe măsură ce personajele încearcă să descifreze desenul, apar indicii despre o situație de abuz domestic mult mai tulburător decât părea inițial.
Un prim capitol are în vedere moartea unei femei la naștere și abia ulterior, din cele patru desene lăsate de aceasta în urmă și puse cap la cap, putem deduce conspirația din spatele tragediei care lasă un tată singur cu copilul său abia născut.
A doua secțiune analizează planul unui imobil de apartamente ce pare construit într-un mod straniu, iar explicația finală duce spre o crimă planificată cu o răceală aproape matematică.
Cel de-al treilea desen ne poartă pașii pentru a identifica o crimă macabră petrecută pe vârful unui munte, unde un profesor de arte încearcă să lase un indiciu al morții sale printr-un desen ciudat cu un peisaj montat, care pare inițial fără noimă.
Iar ultimul desen revine la situația prezentată în partea introductivă și vine să facă lumină în acest scenariu global în care niciun personaj nu este ceea ce se presupune și numele lor schimbate de la o poveste la alta, ne împiedică să punem cap la cap toate situațiile.
Din punct de vedere al ideii, construcția este chiar foarte interesantă și are acel tip de cinism care face ca finalul să fie cu adevărat neliniștitor.
Problema, cel puțin pentru mine, a fost modul în care este scrisă cartea. Stilul este foarte telegrafic și destul de impersonal. Multe scene sunt prezentate mai degrabă ca niște explicații decât ca momente trăite de personaje. Din cauza asta, devine greu să empatizezi cu oamenii implicați în poveste sau să simți cu adevărat tensiunea situațiilor.
Pe alocuri, dialogurile și reacțiile personajelor par chiar puțin naive, ceea ce contrastează destul de mult cu ideile întunecate din spatele scenariului. Este genul de carte în care simți constant că premisa ar fi putut susține o poveste mult mai puternică dacă ar fi fost dezvoltată altfel sau dacă cele patru fire narative ar fi fost împletite mai natural.
Cu toate acestea, nu pot spune că experiența de lectură a fost una neplăcută. Conceptul este original, iar momentele în care îți dai seama ce ascund de fapt desenele sunt foarte satisfăcătoare. Există și acel tip de ironie crudă în final care îți lasă impresia că autorul a vrut să spună o poveste mult mai cinică decât pare la început.
În concluzie, Desene ciudate mi s-a părut o carte cu o idee excelentă, dar cu o execuție care nu reușește să profite complet de ea. Dacă ar fi fost scrisă într-un stil mai nuanțat și dacă poveștile ar fi fost integrate mai organic, cred că ar fi putut fi o lectură memorabilă.
Așa rămâne mai degrabă o curiozitate interesantă, un puzzle narativ cu câteva revelații foarte bune, dar care, din punctul meu de vedere, nu reușește să creeze o legătură reală cu personajele.