Liane Moriarty are capacitatea de a lăsa în urma lecturii sale acel amestec ciudat de căldură și neliniște, pe care numai un roman care pare lejer, aproape chic-lit la suprafață, dar dedesubt clocotește de frici, obsesii și traume bine ascunse, îl poate declanșa.
Ellen O’Farrell, hipnoterapeută de succes, e o femeie care ajută oamenii să-și controleze fricile, dar care descoperă că propria inimă e mult mai greu de gestionat. Când îl cunoaște pe Patrick, pare începutul unei povești perfecte. Doar că fosta lui iubită, Saskia, nu e o simplă fostă. E o urmă constantă. O prezență. O obsesie. O poveste paralelă înduioșătoare și tristă. Și aici începe partea care m-a prins.
La început, am fost surprinzător de empatică față de stalker. Nu, nu consider că sună greșit ce am spus, dar Moriarty are talentul ăsta pervers de a-ți arăta fisurile din oameni până când devin dureros de umane. Saskia nu e un monstru, e o femeie care nu știe să piardă. Care confundă iubirea cu posesia și se agață de o poveste ca de ultima formă de identitate.
Patrick pare adesea neputincios în fața acestei agresiuni emoționale pentru că, descoperim pe parcurs, și el a fost prins într-o dinamică bolnavă încă din adolescență, cu fosta sa soție care a decedat. Momentul în care piesele se așază și înțelegi de ce reacționează cum reacționează, schimă complet perspectiva jocului. Dintr-odată, obsesia Saskiei nu mai pare doar enervantă, ci periculos de familiară pentru el. Un ciclu care riscă să se repete.
Ellen, ca personaj, m-a frustrat și m-a înduioșat în același timp. Fascinația ei aproape profesională pentru propria rivală e tulburătoare. Faptul că e mai curioasă decât speriată spune multe despre vulnerabilitatea ei emoțională. Se resimte mult prea des nevoia ei de a fi „aleasa”, de a fi diferită, de a câștiga fără confruntare directă, în ciuda faptului că din exterior pare extrem de stăpână pe trăirile sale.
Nu e un thriller clasic. Suspansul nu vine din urmăriri dramatice, ci din tensiunea psihologică. Din întrebarea: cât de departe poate merge cineva din iubire? Și, poate mai incomod, cât de ușor putem aluneca în obsesie fără să ne dăm seama?
Stilul lui Moriarty rămâne cald, ironic, aparent relaxat – exact ca în Marile Minciuni Nevinovate sau Secretul soțului – dar aici parcă e mai intim, mai centrat pe dinamica de cuplu și pe psihologia atașamentului.
Ce mi-a plăcut? Ideea de umanizare a abuzatorului, faptul că se abordează tema rușinii masculine într-o relație abuzivă, iubirea ca teritoriu nesigur, nu ca final fericit garantat.
Ce aș fi schimbat? Probabil ritmul, care e lent pe alocuri și oferă o dezamorsare treptată, nu un final exploziv.
O lectură care te face să te uiți mai atent la granița fină dintre atașament și obsesie. Nu e o carte care te zdruncină violent. E una care te infiltrează. Care te face să te întrebi, în liniște: eu cum aș reacționa?