„A râs și tata” e genul de carte care nu te lovește din prima, ci te agață cu un râs scurt, apoi cu un „stai așa, că și la noi era la fel”. E o colecție de povești care miros a bloc, a copilărie post-comunistă, a părinți care nu prea știau să fie sensibili, dar știau să fie prezenți – în felul lor stângaci, ironic, uneori dur, alteori neașteptat de tandru.
O scriere care nu încearcă să cosmetizeze nimic. Copilăria nu e roz, tații nu sunt eroi de Instagram, iar situațiile sunt adesea absurde, golănești, cu umor din ăla care azi ar fi catalogat rapid drept problematic. Și fix asta e frumusețea. Cartea nu cere scuze și nu explică prea mult. Spune lucrurile așa cum au fost: cu nerv, cu înjurături, cu rușini mici și victorii și mai mici.
Relația cu tatăl e axul central, dar nu una siropoasă. Tatăl e autoritar, ironic, uneori sperie, alteori te face să râzi fără să vrei. Sunt scene în care copilul învață lecții nu pentru că i se explică frumos, ci pentru că viața îl împinge în ele: frică, rușine, bătaie de joc, dar și mândrie prost mascată. Momentul în care „a râs și tata” devine aproape o medalie. Nu e despre validare emoțională sofisticată, ci despre un mic semn că „e ok, ești de-al meu”.
Multe episoade sunt construite pe situații care azi par complet science-fiction pentru adolescenți: joaca pe afară până se întuneca, autoritatea absolută a adultului, lipsa explicațiilor, umorul dur. Dar pentru cine a crescut în anii ’90 sau imediat după, sunt extrem de recognoscibile. Genul ăla de povești pe care le-ai uitat până le citești și brusc îți amintești mirosul scării de bloc sau frica de a greși „în fața oamenilor mari”.
Citită azi, cartea ridică sprâncene. Mult. Părinții ar fi considerați toxici în multe momente, copilăria, plină de abuz emoțional, iar metodele educative… discutabile. Dar dacă o citești doar cu grila prezentului, ratezi esențialul. „A râs și tata” e o radiografie sinceră a unei generații crescute între reguli dure și libertate haotică.
Ce mi se pare foarte fain e că autorul nu judecă retrospectiv cu superioritate. Nu vine să spună că ceva era greșit. Lasă lucrurile să existe, cu umor, cu distanță, cu acceptare. Iar râsul – chiar și cel amar – devine o formă de împăcare cu trecutul.
M-am regăsit mult în stil, în golănelile alea mici, în felul în care personajul învață lumea din situații aparent banale, dar care te formează fără să-ți dai seama. Mi-a plăcut că nu încearcă să fie profundă cu forța. Profunzimea vine din autenticitate, nu din discurs.
„A râs și tata” e o carte care te face să râzi, să strâmbi din nas și, din când în când, să taci puțin. Nu pentru că e tristă, ci pentru că e adevărată. Nu e despre părinți perfecți sau copilării-model. E despre cum am crescut mulți dintre noi: cu zgârieturi, cu frici, cu umor prost și cu rare momente de validare care, culmea, au contat enorm.
Și da, poate că azi pare absurd. Dar fără absurdul ăla, n-am fi ajuns oamenii care suntem.