Asta e senzația pe care o am de fiecare dată când sunt nevoită să gătesc mâncare tradițională, pe care, oricât de grozavă ar fi la gust sau de hrănitoare, foarte rar mănânc mai des de o porție. O pregătesc, dar o evit.
Oricât de snob sună, pentru mine mâncarea clasică miroase a comunism cu aromă de „lasă că merge și-așa”, o sărbătoare a sărăciei mascate sub strat gros de terci și ciorbă de regim.
E mâncarea părinților și bunicilor noștri în care un borș era conceput să țină cinci zile și pilaful reîncălzit ajungea la consistența unui strat de ipsos. 😅
Priveai oalele înghesuite, pline de resturi care păreau să sfideze legile termodinamicii: indiferent cât mâncai, nivelul lor nu scădea niciodată. Era ca un joc de noroc pe care îl pierdeai de fiecare dată — doar că miza era foamea și premiul e o masă tristă.
Acolo, în miezul frigiderului, se adunau speranțele de mâncare decentă care se evaporaseră cu două săptămâni înainte. Acum, când își amintești senzația, îți dai seama că ai fi putut realiza un documentar despre cum să trăiești pe minim, fără să te bucuri cu adevărat de gust.
Când frigiderul meu capătă apucături de „socialism culinar” în care cratițele pline sunt reședința suferinței, știu că e vremea să mă apuc de gătit ceva cu adevărat tentant, ceva lipsit de tradiționalism.
Ceva la care știu că ai mei s-ar uita ciudat că nu iau cu pâine. 😁
#poza preluată de pe Freepik
Asta e senzația pe care o am de fiecare dată când sunt nevoită să gătesc mâncare tradițională, pe care, oricât de grozavă ar fi la gust sau de hrănitoare, foarte rar mănânc mai des de o porție. O pregătesc, dar o evit.
Oricât de snob sună, pentru mine mâncarea clasică miroase a comunism cu aromă de „lasă că merge și-așa”, o sărbătoare a sărăciei mascate sub strat gros de terci și ciorbă de regim.
E mâncarea părinților și bunicilor noștri în care un borș era conceput să țină cinci zile și pilaful reîncălzit ajungea la consistența unui strat de ipsos. 😅
Priveai oalele înghesuite, pline de resturi care păreau să sfideze legile termodinamicii: indiferent cât mâncai, nivelul lor nu scădea niciodată. Era ca un joc de noroc pe care îl pierdeai de fiecare dată — doar că miza era foamea și premiul e o masă tristă.
Acolo, în miezul frigiderului, se adunau speranțele de mâncare decentă care se evaporaseră cu două săptămâni înainte. Acum, când își amintești senzația, îți dai seama că ai fi putut realiza un documentar despre cum să trăiești pe minim, fără să te bucuri cu adevărat de gust.
Când frigiderul meu capătă apucături de „socialism culinar” în care cratițele pline sunt reședința suferinței, știu că e vremea să mă apuc de gătit ceva cu adevărat tentant, ceva lipsit de tradiționalism.
Ceva la care știu că ai mei s-ar uita ciudat că nu iau cu pâine. 😁
#poza preluată de pe Freepik