Maternitatea forțată — o temă tabu expusă cu cruzime, dar într-o manieră reconfortantă
Am văzut acum câteva săptămâni un film pe HBO, care mi-a stăruit în minte zile în șir și încă mai am momente când îmi vin în gând senzații lăsate în urmă de această experiență cinematografică, cu atât mai mult cu cât tratează un subiect considerat adesea tabu, de către un regizor bărbat, care reușește foarte abil să atingă coarda sensibilă a unei realități sumbre.
Matías Bize a pus la cale o dramă tensionată și profund emoționantă, filmată în real-time și aproape în întregime într-un singur plan-secvență, care pornește de la o intrigă simplă – un cuplu (Ana și Mateo), aflați în căutarea fiului lor dispărut, Lucas, după ce l-au lăsat pentru câteva minute singur pe marginea șoselei care traversează o pădure chiliană, ca pedeapsă la reacțiile lui isterice.
Pe parcursul căutării, ei se confruntă cu vinovăție, teamă, tensiuni conjugale și dezvăluirea dureroasă că o parte din Ana ar prefera să nu-l găsească deoarece de la nasterea lui, a uitat ce înseamnă fericirea.
Deși vastă ca întindere, pădurea unde se petrece acțiunea, aplifică claustrofobia emoțională și psihologică generată de sentimentele contradictorii resimțite de cei doi parteneri. Este crâncen de dureros să conștientizezi modul în care realitățile Anei și a lui Mateo, sunt atât de departe de un punct comun. E imposibil să nu faci o paralelă cu propriile trăiri și sentimente contradictorii legate de maternitate și de presiunea socială la care este supusă femeia pentru a poza în rolul de mamă ideală, fericită, împlinită, performantă simultan pe plan familial și profesional, mai ales când decizia de a deveni mamă nu a fost neintenționată.
Simplitatea gândirii unui bărbat care potrivește lucrurile într-o manieră așezată, cu detalii care se succed liniar și care par să capete formă în mintea lui, setată să ignore detalii care ar da de bănuit că ceva nu funcționează, este cu atât mai deranjantă cu cât realizăm, din nou, cât de diferit funcționăm la nivel cerebral.
Discursul Anei aproape de finalul filmului, un monolog de aproape cinci minute, interpretat fără reproș, dezvăluie conflictul interior ale unei mame care nu se regăsește în rolul alocat, totul expus cu o sinceritate brutală, momentul în care maternitatea forțată scoate la iveală povara ascunsă cu care mare parte dintre femei este nevoită să jongleze – asumarea rolului de mamă pentru a îndeplini standardele sociale prestabilite și a oferi bărbatului de lângă ele prelungirea genetică de care au nevoie pentru a muri împăcați.
Relația de cuplu este dezechilibrată și nedreaptă. Tatăl este perceput ca fiind părintele binevoitor și calm, iar mama întruchipează imaginea de dură, autoritară, distantă. Inclusiv sergentul de poliție, mamă de asemenea, nu poate să se abțină de la a o judeca pe Ana, oglindind și mai mult presiunea socială la care este supusă o mamă care nu încapsulează idealul impus.
Vobim oare suficient de des și deschis despre efectele psihologice și sociale resimțite de o femeie care nu este pregătită sau nu își dorește cu adevărat să devină mamă? Tind să cred că nu.
Pentru că e dificil să vorbești despre anxietate și vinovăția covârșitoare în care se poate regăsi considerând că este ceva complet greșit cu propria persoană, despre izolarea emoțională la care se poate supune aceasta doar pentru că realizează că nu își poate juca rolul cu succes în fața unui public pregătit să o critice și chiar dezintegrarea identitară care se produce cu fiecare sentiment contradictoriu resimțit.
Va fi sau nu găsit copilul? Ce își dorește cu adevărat Ana și cum își poate da seama cât de autentice sunt trăirile sale dacă nu i se permite să le exploreze fără un filtru social impus?
Un film filmat cu o singură cameră, într-o manieră sobră și realistă care ridică întrebări relevante fără a oferi și răspunsuri, ci doar crează spațiu pentru introspecție și pentru…mai multe întrebări.