Plin de mici haiduci printre copiii de școală primară. Numai țipete, revolte, împotriviri și căderi de regim. Bunicii îi enervează, părinții îi încurcă, ceilalți copii nu sunt dispuși să le urmeze indicațiile.
Știu că e necesar să tatonezi mult teren până capeți suficientă experiență socială încât să te poți încadra într-un grup. Și mai știu și că inteligența socială e un construct complex și provocator pe care prea puțini învață să îl stăpânească de-a lungul vieții, dar haideți să fim sinceri, mulți copii sunt cam scăpați din lesă.
80% din copiii pe care îi văd, cu vârsta cuprinsă între 5 si 12 ani, alunecă ușor în sfera insuportabilului. Alintați, obișnuiți să obțină ce vor prin țipete și plânsete tembele, gălăgioși, determinați să ocupe întregul spațiu oriunde s-ar localiza, acești copii, care preiau în mare parte comportamentul părinților, nu cunosc noțiunea de intim, decent, non-intruziv sau de bun simț.
Fie părinții îi consideră simpatici si inteligenți când dau din piciorușele grăsuțe si refuză să renunțe până nu au ultimul cuvânt, fie sunt prea obosiți ori plictisiți de propriile odrasle ca să le mai acorde atenție, motiv pentru care progeniturile plusează până la refuz.
O să spuneți că mă uit eu doar în direcțiile greșite, dar oare chiar așa să fie?
În momentul în care părintele nu consideră necesar să pună stop unui copil care perturbă liniștea fără motiv, care nu se simte stânjenit când cel mic îi deranjează pe cei din jur cu joaca sa haotică și se comportă de parcă copilul are tot dreptul să exploreze limitele ca proces de învățare, din punctul meu de vedere lucrurile nu pot decât să degenereze pe parcurs.
Dacă nu i-ai schițat bazele unui sistem de valori pe care să construiești treptat, ia-ți adio de la un copil educat și lasă întrebările filozofice legate de s-a întâmplat oare, atunci când te trezești că ai vrea ca el să se comporte diferit la adolescență.
Vei privi la puținii copii care au crescut în familii decente, ce au pus accent pe timp de calitate, pe descoperirea împreună a provocărilor vârstei și nu vei înțelege unde ai greșit.
Ai greșit când nu ai știut să pui stop unor comportamente deranjante, când ai anulat prea devreme o pedeapsă bine meritată de teama că vei pierde iubirea copilului care te-a manipulat să faci ca el, ai procedat incorect când n-ai avut puterea să accepți că și el greșește, nu doar ceilalți.
Ai dat-o de gard când l-ai inclus în activități nepotrivite pentru vârsta lui, ajungând să perturbe un grup de adulți nevoiți să îi facă pe plac doar ca să tacă.
Ai greșit când nu ai implementat un sistem de recompense proporțional cu sarcinile trasate sau cu realizările școlare ori când ai considerat că n-are nevoie de un program clar și plin de activități diverse, doar pentru ca e în vacanță.
Ai procedat eronat când ți-a fost mai ușor să îi fii prieten și nu părinte, de teama că vei deveni uncool.
Când propriul tău copil, devenit adult, te va brusca de sărbători căci nu știi cum să ornezi salata de boeuf, când îți va tăia vorba în public, punându-te la locul tău cu două replici acide, când va refuza să te ia în seamă ori de câte ori îți exprimi o părere, vei știi în sinea ta că ai dat greș. Când se va grăbi să scurteze vizita ușor forțată de împrejurări sau când nepoții te vor trata cu obrăznicie pentru că asta au preluat de la părinții lor, vei simți ce înseamnă eșecul.
În funcție de educație și de nivelul de implicare, generația de copii pe care îi creștem acum, fie ne va ajuta cu coșul de cumpărături în supermarket, fie ne va îmbrânci la banda de marcat pentru că ne mișcăm prea încet și cumpărăturile noastre li se par inutile. Nu știu de alții, dar eu parcă aș prefera prima variantă. Fără excepție.
Photo credit Freepik