Aveți un moment să discutăm despre Domnul nostru Iisus Hristos? Nu? Dar despre Crist în versiunea lui AI, aveți? 🙂
Evanghelia după Crist 2.0 nu e doar o satiră despre AI și lumea digitală, ci și o poveste care prinde foarte bine anxietatea modernă: omul care încearcă să rămână om într-o societate obsedată de control, eficiență și imagine.
Primul personaj cu care facem cunoștință este Liz, o bătrână intelectuală, lucidă, obosită de oameni și de lumea care se degradează elegant sub neon digital, care, departe de a fi eroina clasică, sau „aleasa”, pare a fi mai degrabă ultimul om care încă mai gândește profund într-o societate care a înlocuit reflecția cu scroll-ul.
Momentul în care Liz este salvată de Mary, o tânără femeie capabilă să manevreze sfera digitală mai bine decât orice techvenger precum nimeni altcineva, este momentul care ne pune față în față cu decizia menită să schimbe complet dinamica poveștii.
Mary este obsedată de ideea de a crea un program nou, care să fie capabil să evolueze ulterior datorită conectării la tehnologia la care este expusă, special pentru a îmbina sfera umană cu cea a inteligenței artificiale și care să poată salva omenirea de la extincție.
Așa apare Crist, construit ca o posibilă salvare împotriva unui AlfaOmega decis să stăpânească rasa umană care l-a creat și să ofere acesteia, controlat, doar strictul necesar cât să o țină în viață, căci extincția nu ar face altceva decât să anuleze scopul stăpânirii. Nu poți avea pretenții de zeu, dacă nu ai cui să oferi îndurare. 🙂
Ca și în Biblie, Iosif, alias Yoji aici, este un companion devotat, dar adesea inutil, o figură fadă, dar binevoitoare. Pe parcurs ce te afunzi în mijlocul unei povești mult prea bine cunoscute, identifici cu ușurință toate personajele biblice importante, care în acest roman SF au rolul de a reinventa istoria dintr-o perspectivă modernă, viitoare.
Pe parcurs, inclusiv Crist, AI-ul umanizat, devine simbolul individului prins între nevoia de autenticitate și lumea asta nouă, sterilă și ultra-optimizată, unde până și revolta riscă să fie monetizată.
Ce face cartea să funcționeze e tonul relaxat și replicile cu tâlc, dar pline de ironie. Suntem feriți de predică, morală sau obligați să credem în veridicitatea mitului religios. Povestea are ironia aia relaxată care îți dă câte un șut elegant din când în când, realizând că societatea actuală, care aleargă fericită spre un viitor în care AI-ul ne va simplifica semnificativ existența, la un moment dat, probabil, o să ne atrofieze complet nevoia de a gândi sau acționa. Perfect pentru mare parte dintre noi căci oricum obosim rapid inclusiv de la propriile opinii proprii. 🙂
În spatele umorului, romanul are însă destulă luciditate cât să lase un gust ușor neliniștitor. Pentru că lumea imaginată acolo nu pare un SF îndepărtat, ci ceva ce se conturează deja încet, printre aplicații, feed-uri și oameni care confundă conexiunea cu apropierea.
Finalul nu este rece și tehnic. El vine cu un plus de ironie: omenirea ajunge să fie salvată tot de tehnologia care a împins-o spre marginea prăpastiei, căci trăim în societatea care întâi inventează problema și ulterior lansează update-ul salvator.
În spatele conflictului cu AlfaOmega și al conceptelor despre AI există permanent o întrebare simplă și incomodă: dacă inteligența artificială ajunge să reflecte empatie, atunci nouă ce ne mai rămâne de făcut?
Cartea te împinge la introspecție prin senzația acută că lumea descrisă de autor pare deja să se contureze subtil, doar că momentan noi îi spunem „progres”. 🙂