Dacă ar fi să descriu experiența mea cu Emma: Cicatrici, aș spune că este genul de carte care nu te lovește frontal, ci se insinuează treptat, lăsându-ți mai degrabă o stare decât o revelație puternică.
Romanul scris de Raluca Irimie o are în centru pe Emma, un personaj construit în jurul ideii de traumă emoțională și proces interior.
Nu vorbim despre o intrigă explozivă sau despre răsturnări dramatice de situație, ci mai degrabă despre un parcurs personal, fragmentat, în care trecutul își face loc constant în prezent. Emma este genul de protagonistă care nu caută neapărat să fie plăcută, ci se bazează pe autenticitate, deși asta o face uneori interesantă, alteori greu de urmărit emoțional.
În calitate de profesionist care a lucrat mai mult de cincisprezece ani cu categorii sociale defavorizate și supuse în mare parte a timpului abuzurilor fizice, sexuale, sărăciei, abandonului și uneori încarcerării, recunosc că gradul meu de empatie a fost puternic afectat. Astăzi, ani mai târziu, simt mai puțin și compartimentez mult mai bine lucrurile. Tocmai de aceea mi-a plăcut în mod special prima parte a cărții, cea în care Emma ne prezintă povestea unei copilării singuratice, abuzive, chinuite, o etapă care știu că ar fi de efect pentru majoritatea cititorilor.
Trauma este nucleul cărții și aici cred că autoarea a făcut o alegere foarte bună, aceea de a nu dramatiza excesiv. Trauma nu este transformată într-un spectacol, ci este tratată cu o anumită discreție, aproape cu reținere. Se simte în gândurile Emmei, în reacțiile ei, în felul în care interacționează cu ceilalți. Este o abordare subtilă, care pentru unii cititori poate fi un mare plus pentru că evită clișeele, dar pentru alții poate părea prea blândă, chiar insuficient explorată.
Personajele sunt construite cu grijă fără a fi idealizate și tocmai de aceea capătă credibilitate. Relațiile dintre ele sunt prezentate cu tensiuni subtile și momente de apropiere care nu sunt exagerate. Povestea Emmei care crește, se zbate să își făsească un loc al ei, să își câștige dreptul la un trai decent, minimalist, dar obținut prin forțe proprii, poate fi o poveste de viață înduioșetoare. Cele câteva personaje secundare care roiesc în jurul Emmei, rămân memorabile, unele par mai degrabă funcționale pentru poveste decât dezvoltate în profunzime.
Dintre aceste personaje, mi-a plăcut cel mai mult cel al mamei abuzive, alcoolice, din care răzbate o ură profundă față de propriul copil. Mi s-a părut bine construit iar modul în care acest personaj abject își face apariția subtil în câteva momente cheie, face, prin antiteză, ca bunătatea Emmei să iasă în evidență.
Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult a fost stilul autoarei. Scriitura este fluidă, naturală, fără artificii inutile, iar dialogurile sunt, probabil, unul dintre cele mai reușite aspecte ale cărții, ca niște conversații pe care le-ai putea auzi în viața de zi cu zi, între persoane relativ normale, cu un grad mediu de educație.
Aici vine și partea unde eu, personal, nu am rezonat pe deplin cu povestea. Deși apreciez construcția și stilul, nu am simțit o conexiune emoțională puternică cu parcursul Emmei. Uneori ritmul mi s-a părut prea lent, mai ales în partea a doua a romanului în care introspecția domină acțiunea, sau poate pur și simplu pentru că nu m-am regăsit în tipul acesta de experiență. De asemenea, mi s-a părut ușor nedrept ca acest personaj să nu aibă per total parte de aproape nimic bun în viața sa până la final, decât o prietenie uneori pusă la încercare cu o coșlegp de facultate. Știu că asta a fost intenția autoarei, dar simțeam nevoia de un echilibru pe parcurs sau de o trezire la realitatea dură a unui personaj care a reușit să își păstreze noblețea până la finalul tragic. Nu este o critică ci mai degrabă o chestiune de gust și compatibilitate cu povestea.
Per total, Emma: Cicatrici este o carte care se citește ușor, dar care nu prezintă neapărat o tematică ușoară. Este potrivită pentru momentele în care vrei ceva mai liniștit, mai reflexiv, fără să te arunce într-un rollercoaster emoțional. Este genul de roman care te invită să stai puțin cu tine și cu gândurile tale.
Aș recomanda-o celor care apreciază poveștile despre vindecare, identitate și relații umane imperfecte. Dacă ești genul de cititor care caută acțiune intensă sau plot-uri complexe, s-ar putea să nu fie neapărat pe placul tău. În schimb, dacă vrei o lectură calmă, bine scrisă și sinceră, merită încercată.