Vreau să precizez încă de la început că mi-a plăcut povestea, dar modul în care autorul a ales să contruiască personajele m-a frustrat atât de mult încât, până la finalul lecturii, efectul a fost unul negativ.
Nu știu dacă asta i-a fost intenția, dar știu cu certitudine că mi-a fost extrem de dificil să empatizez cu personajele principale, cele prin prisma cărora se ne este prezentată o lume haotică, amenințată constant de revolte și genocid și care par atât de naive și dornice să se facă parte din ceva ce nu înțeleg și nu le aparține cu adevărat, încât m-am trezit în pragul de a-mi dori cu ardoare ca ceva tragic, sfâșietor să li se întâmple pentru a restabili un echilibru.
Dar dați-mi voie să mă justific…
Cartea explorează traumele și modul în care acestea au fost asimilate pe parcursul a patru generații mixte, după ce au avut de-a face, direct sau prin afiliere, cu genocidul tutsi din 1994, petrecut în Rwanda.
Ca specificație scurtă, în Rwanda conviețuiesc trei etnii diferite – Hutu – (etnie care a reprezentat cândva clasa conducătoare), Tutsi (majoritatea păstori cu un ten mai deschis) și Twa (pigmei), aceasta din urmă reprezentând un procent foarte mic, de sub 1%. În cele 100 de zile de masacru, au fost uciși aproape 800.000 de etnici Tutsi printre care s-au strecurat și etnici Hutu care au încercat să acopere sau să salveze pe cei hăituiți.
Personajul principal, Milan, este un tânăr născut în Franța dintr-un tată francez și o mamă rwandeză. În tinerețea sa, expus fiind prin prisma media la genocidul din 1994 din Rwanda, așteaptă din partea mamei sale o explicație, dar aceasta nu este dispusă să povestească despre experiențele traumatice prin care a trecut înainte să fugă din Africa și nici nu intenționează să își justifice tăcerea. Această tăcere devine pentru el o „ușă închisă” ce încurajează o căutare profundă a rădăcinilor și adevărului familial.
Detaliul care dă peste cap viața lui Milan este găzduirea lui Claude, despre care mama sa îi povestește că îi este nepot îndepărtat, victimă a genocidului, care are nevoie de un acoperiș deasupra capului până la calmarea situației și identificarea unor rude care să-l preia. Dispariția lui subită, după câteva săptămâni, alimentează și mai mult dorința lui Milan, copil la vremea respectivă, de a înțelege motivele din spatele acestor acțiuni.
Șase ani mai târziu, însoțindu-și mama într-o călătorie în Rwanda pentru ca aceasta să își clarifice situația cu actele necesare renunțării la cetățenia rwandeză, Milan descoperă un Claude maturizat, plin de o ură neprocesată și mai mult de atât… descoperă că acesta îi este unchi, fratele mamei, nu un nepot îndepărtat.
Perioada scurtă petrecută acolo în compania bunicii materne, cu care mama sa nu are o relație bună și încercând să privească această țară săracă și plină de revolte prin ochi cuiva care a suferit și suferă de pe urma acestui regim, îl bulversează pe Milan care își dorește să empatizeze cu Claude, deși este departe de a rezona cu realitatea.
Ajuns adult, Milan găsește tot mai des pretexte pentru a călători în Rwanda, încercând cu disperare să își găsească tribul, să simtă că aparține cuiva, mai ales de când căsnicia fadă a părinților săi s-a terminat. Cu cât el mimează mai mult apartenența la o cultură cu care nu are mai nimic în comun, cu atât mama sa, refuză să își reactiveze traumele. Ironia este tocmai asta – cea care reprezintă traumele culturii rwandeze își reneagă cetățenia și apartenența pentru a se salva și a-și clădi o viață în mijlocul unei culturi și civilizații europene și cel care a crescut în puf întreaga viață inistă să își rateze destinul afundându-se în mediocritatea și limitarea unei societăți sărace și traumatizate.
Un alt personaj menit să îl țină pe Milan legat de Rwanda, în afară de Claude (care culmea, de cele mai multe ori îl respinge), este Stella, fetița mătușii sale, născută după masacrul din 1992, care, la fel ca și Milan, își clădește acțiunile limitându-se la un trecut pe care nu îl înțelege, când mama sa face tot posibilul să își depășească personal și profesional condiția, oferindu-i fiicei sale un trai mai bun.
Titlul cărții este dat de numele arborelui de Jacaranda, un copac simbolic, cu flori mov, care devine pentru Stella un refugiu, un spațiu al liniștii și identității. Când copacul este tăiat, trauma o copleșește: simbolic și emoțional, lumea ei interioară se prăbușește – alt detaliu cu care mi-a fost imposibil să rezonez, deși rațional am înțeles singurătatea fetiței care se agață de trecut pentru a continua. Totodată mă dezamăgește prea tare să observ două personaje care practic au tot ce le trebuie ca să reușească în viață, tăindu-și de la rădăcină orice șansă de a progresa.
Studiile, cariera cândva promițătoare, economiile strânse pentru un apartament, toate se prăbușesc când Milan insistă să își petreacă luni și ani la rândul în Rwanda, într-o societate în care este practic un proscris, doar pentru acest fals sentiment de apartenență.
Acțiunea vizează este o meditație profundă asupra durerii și memoriei – nu doar a celei individuale, ci a celei colective, iar copacul Jacaranda, care leagă generațiile, devine simbolul speranței: deși rănit și doborât, rădăcinile lui continuă să țină vie memoria.
Nu am reușit să rezonez, nu m-au încercat niciodată sentimente patriotice sau stări de sacrificiu pentru noțiuni care pot fi oricând distruse atât din interior, cât și din exterior.
Spoiler alert, povestea mi-ar fi plăcut cu adevărat dacă finalul ar fi îmbrățișat stilul ironic și Milan ar fi rămas captiv într-o țară pentru care ar fi fost forțat să își sacrifice viața, căci genocidul pe care și-a dorit să îl îmbrățișeze conceptual, necesită să se materializeze într-o realitate brutală. Consider că această răsturnare de situație ar fi adus un plus de valoare intrigii foarte bine construite, de altfel. În rest, nimic de obiectat.