Trăim în epoca în care fiecare întâmplare, oricât de banală — gen „mi-a curs cafeaua din gură” — devine epopeea secolului. Urmează autopsia completă: unde era cafeaua, cât de fierbinte, cum am scos pata, ce înseamnă asta simbolic pentru ziua respectivă. Toți contribuie cu opinii, amintiri, anecdote similare. Se formează un cor colectiv al nimicului.
Discuțiile nu mai au scop, ci doar inerție. Nu comunici ca să spui ceva, ci ca să nu taci. E o competiție de cine poate reambala mai spectaculos același subiect mort de trei ore.
Socializarea a devenit o centrifugă de cuvinte, o repetiție mecanică de informații în buclă, până dispare orice urmă de sens.
Nu mai schimbăm idei, ci doar le reciclăm pe aceleași într-un ambalaj nou. Oamenii nu mai vor să fie ascultați — vor doar să facă ecou.
La final nu rămâne decât o liniște obositoare, un nod în creier de la prea multe detalii despre nimic și o dorință sinceră de a te muta într-o pădure fără semnal. Sau măcar de a avea libertatea de a pleca fără explicații ori de câte ori nu te interesează subiectul.
Poza preluată de pe Freepik