O recunoști ușor: merge în viteză cu o geacă trasă până peste nas, gâtul în unghi de 90° ca să se apere de vânt, poșeta atârnată de cot ca un ornament de balama, și între degete… sfânta țigară. Trage două fumuri rapide și nervoase, de parcă are programare la endoscopie și e deja în întârziere. Fumul iese valuri, parcă a plecat marfarul din gară, iar scrumul pică la nimereală din bătaia vântului, direct pe trotuar,
Știu că pare o răutate din partea mea, poate o fi, cine știe? Am avut și eu partea mea de negocieri triste cu țigara — despărțiri, împăcări, „hai doar una”, „numai la cafea”, „doar când ies”, „doar când beau”… până mi-am dat seama că-s doar un amărât de fumator social care se plictisește repede de un viciu. Îs superficială în cazul obiceiurilor care ajung să îmi dicteze programul.
Ideea e că mi se pare trist când fumatul devine o fugă — la propriu. Cândva era un gest cu alură sexy, un act lent, decadent, aproape poetic. Acum… pare un tic de supraviețuire între două gropi și un deadline.
Țigara ar trebui să fie ritual, o relaxare, nu doar o respirație între două sprinturi. Stai jos, trage un fum, bea o cafea, contemplă-ți greșelile, dar nu mai transforma dependenta într-un act de disperare ambulantă. E păcat de tot stylingul.
Poza preluată de pe Freepik