Mai, și voi sunteți cârcotași când vă uitați la filme?
Adică din ăia care nu pot să se bucure de un film fără să verifice în capul lor dacă personajul și-a plătit rata la bancă, dacă are venituri declarate sau dacă vecinii au văzut factura la gaze?
Da? Înseamnă că ne putem înțelege. 😁
Spre exemplu, la 12 ani mă uitam la „Singur acasă” și visam să-l electrocutez pe Joe Pesci.
După 35 de ani îmi trecea prin cap numai: „cine dracu plătește întreținerea la vila aia cu 10 camere?” Cum reușește un tată cu job neprecizat (sau vag descris ca „om de afaceri”) să hrănească un batalion de copii și să-și permită vacanțe la Paris, în timp ce eu, ca mulți altii, fac calcule ce factură să plătesc prima dată, ca să-mi rămână bani și de ce-mi zace prin coșurile online, teanc adunate.
Alt exemplu clasic: mamă singură, casieră la Walmart, cu un copil genial, o mașină peste media a ce folosim noi în mod decent și, evident, bani de școală privată pentru plod.
Iar eu stau pe canapea, cu cafeaua în mână și telecomanda sub fund și mă gândesc: „Ce drac de salariu are muierea asta? Cât e, frate, chiria în orașul ăla? Și taxa de școală e minim 20.000 pe an! E film SF sau poveste de Crăciun?”
În filmele americane orice familie care muncește cinstit, trăiește într-o casă decorată pă trend de la IKEA, cu un living cât terenul de fotbal, o curte de poți crește o turmă de lame, două mașini și o bucătărie în care ai loc să gătești, să dansezi și să-ți revizuiești traumele din copilărie. Și totul pe un salariu de profesor suplinitor.
Adevărul? Nu ne mai putem bucura de ficțiune. Suntem prea ocupați să facem audit financiar și să cerem fluturașul de salariu al personajului principal.
Supererou? O fi, dar are asigurare de sănătate? Că la cum se bate, sigur are hernie de disc.
Ăsta e mirajul Hollywoodului, dar noi nu putem să-l lăsăm așa. Trebuie verificat.
Impozitul pe proprietate? Întreținerea piscinei? Dar fondul de pensii?
Concluzia? Nu e nimic SF în filme. Doar lipsă de calcule. Noi, ăștia trecuți de 30 ani, nu mai putem să ne uităm la filme fără să le facem due diligence.
Nu ne mai impresionează efectele speciale, ci bonul fiscal.
Nu ne mai emoționează poveștile de dragoste, ci cât costă chiria într-un apartament cu ferestre mari în New York unde o secretară aproape de concediere papă liniștită cereale fitness cu lapte muls din migdale, înainte de a ajunge la program.
Măcar rămânem cu satisfacția că știm mai bine. Că-n viața reală, dacă ești casieră, copilul nu merge la Harvard. Sorry, dar nu. Dacă ești actor de stand-by cu 3 replici, nu stai în penthouse. Sorry again. Și dacă ai 7 copii, nu ai living de 100 mp, ci probabil o cameră cu paturi suprapuse și nervi tociți.
Nod în papură. Exact ce ziceam. Din ăsta avem… și sarcasm, slavă cerului. 😁
Poza preluată de pe Freepik