Cum ar fi viața ta dacă în copilărie ai fi fost abuzată sexual, în mod repetat, de către un membru al familiei tale?
Neige Sinno vine către noi cu această carte menită să îi ofere o cale de a accepta ceea ce nu reușește să înțeleagă, abuzul sexual suferit în copilărie și adolescență din partea tatăl său vitreg.
La vârsta de 21 de ani, autoarea decide să își denunțe agresorul, iar procesul ce urmează, soldat cu condamnarea tatălui vitreg, scoate la iveală detalii perturbante, aduncând în atenția presei acest caz.
Stilul de scriere alternează între trecut și prezent, între amintiri și introspecții, între frustrare și neputință, durere și nevoia de răzbunare.
Detaliile sunt tăioase, lipsite de prea multe menajamente, autoarea oscilând între a privi agresorul în față și a se dedubla de sine pentru a putea continua povestirea.
Tatăl său, un personaj dinamic și dominant, plin de șarm și vitalitate pare să fie tot ceea ce mama sa, rămasă singură cu două fete, să își dorească de la viață. Cei patru copii care urmează fac ca sânul familial să fie din ce în ce mai înghesuit. Ulterior, acest agresor, reușește să își întemeieze și cea de-a doua familie cu încă patru vlăstare la bord.
Interesul acestuia pentru micuța Neige încă de la vârsta fragedă de 5-6 anișori, se transformă rapid din afecțiunea unui tată implicat în creșterea și educația fetițelor vitrege într-un coșmar din care autoarea nu are nicio idee cum poate evada.
Casa în construcție în care locuiesc, îi obligă să cooabiteze toți într-o încăpere de la subsol, unde tatăl rămâne singur cu cele două fetițe atunci când mama pleacă la serviciu. Chinurile fizice la care e supusă din iubire și incapacitatea mamei de a sesiza ce se întâmplă, adâncesc copila și mai mult într-o spirală întunecată, transmițând semnale prin comportamente de retragere, detașare emoțională, lipsă de concentrare, insomnie, teamă, dar din păcate nu e nimeni acolo să observe.
Procesul vine ca o supapă, ca un strigăt către o normalitate care s-a lăsat prea mult așteptată și care scoate la iveală faptul că drama personajului principal, îi aparține în totalitate.
La aflarea secretului murdar, mama lui Neige a continuat din inerție relația cu abuzatorul fiicei sale, părând blocată mental și resemnată, iar surorile ei, atât cea bună, cât și cele două vitrege nu au interpretat acest act de curaj ca un fapt care le privea și pe ele, deoarece considerau că tatăl lor, nu le-ar fi supus niciodată la perversiuni sexuale deoarece le era tată natural.
Cumva, la final, Neige a fost nevoită să descopere și să accepte că trauma suferită și intenția de a salva alte suflete de la același tratament, a fost considerat doar un act individual, de răzbunare și echilibrare emoțională.
Mesajul cu care am rămas cumva la final, a fost acela că viața merge înainte și că oamenii se raportează la nenorocirea altora doar dacă acest lucru îi afectează direct. Altfel ar prefera dacă ar fi scutiți de la a fi forțați să facă parte din poveste. Adică, exact ce știam deja de mult timp, din păcate.