Ellen are 11 ani și moartea tatălui său o determină să refuze comunicarea cu cei din jurul său. Astfel, întregul roman reprezintă un monolog interior intens și tulburător al acestei fetițe, care prin tăcerea sa ne poartă printr-un univers familial apăsător, marcat de abuz, frică și dorința de a controla realitatea prin gândurile sale.
Fosta soție a autorului scandinav Karl Ove Knausgård, alege să abordeze această temă a singurătății, abandonului și maturizării autoimpuse printr-o poveste scurtă ca întindere, dar densă din punct de vedere emoțional.
Cum poți trăi în umbra unei mame carismatice și pline de viață, adorată de toată lumea, o lumină vie ce pare imposibil de oprit din drumul său și în compania unui frate care te ignoră complet, în timp ce porți cu sine vina pentru moartea unui tată alcoolic și abuziv?
Ceea ce pentru cititor poate părea un gest de automutilare, pentru mama sa e considerat a fi o formă de revoltă față de lumea confuză și dureroasă din jur, motiv pentru care actrița exuberantă nu este dispusă să depună un efort prea mare pentru a ieși din propria realitate filtrată de teatru și a găsi o cale de a repara situația. Simultan, fratele mai mare prezintă tulburări de comportament, crize de autoizolare în propria cameră unde își bate uneori ușa în cuie și urinează în sticle de plastic, ori ascultă muzică la volum maxim.
O carte care punctează foarte bine granița dintre realitate și fantezie într-o familie în care pare imposibil să îți găsești echilibrul.
M-am gândit, fără să vreau dacă asta ar fi cumva reacția unei mame care cel mai probabil nu și-a dorit niciodată cu ardoare să procreeze, dacă asta însemna să își pună pe pauză propriile vise și idealuri, căci doar așa ar reuși să își păstreze pofta de viață deși pare că totul se ruinează în jurul său.
Am vrut să rezonez cu tensiunea psihologică a fetiței de 11 ani care pare simultan extrem de naivă, dar și, paradoxal, mult mai matură decât ar trebui, dar din păcate nu am prea reușit. Am savurat monologul interior, frazele simple, tăioase, profunde și inocente deopotrivă, dar probabil mi-am pierdut de ceva vreme din empatia și deschiderea de a interpreta trauma prin ochii unui copil. Cred că am văzut povestea ca pe o luptă de supraviețuire pentru fiecare membru din familie, fiecare având la dispoziție un arsenal diferit de trăiri și reacții, dar nu m-aș hazarda să blamez pe vreunul dintre ei că nu oferă mai mult suport celorlalți sau că nu depune suficient efort pentru a menține familia unită.
Titlul are o nuanță sarcastică, plină de înțelesuri ironice, pornind, poate, chiar de la ideea de „America, țara tuturor posibilităților”. Recomand cartea celor care au nevoie sau chef de ceva scurt, dar condensat, de impact.