„Se simte îndreptățită să îi vorbească sincer lui Dumnezeu: Doamne, poate că nu vrei să tămăduiești boala asta din motive pe care eu nu le înțeleg, dar dacă tu nu vrei sau nu poți, atunci trimite-ne pe cineva care poate.”
M-am decis să citesc acest roman având în spate experiența din „Să tai în piatră vie”, unul dintre romanele anului 2024 care m-a fascinat și frustrat deopotrivă și despre care am scris pe blogul Literatura pe Tocuri: https://literaturapetocuri.ro/sa-tai-in-piatra-vie-abraham-verghese-recenzie.html/amp
Știam de la început la ce să mă aștept, sau cel puțin am crezut că știu, dar universul lui Verghese este atât de complex și atât de bine creionat, întinzându-și brațele cu gheare ascuțite înspre sufletul cititorului care se trezește luat pe sus de un tumult de emoții și speranțe deșarte pe care este nevoit să le gestioneze până la un final dureros.
Cartea își desfășoară acțiunea în India secolului XX, unde personajele principale străbat provocările vieții de-a lungul a trei generații, condamnate să repete sub o formă sau alta un parcurs tragic, în ciuda legăturilor sufletești care se consolidează pe parcurs.
Este un roman al suferințelor și depășirii barierelor, este povestea unor personaje nevoite să clădească o viață din nimic și să fie constant pregătite să piardă orice le aduce alinare.
Povestea începe cu căsătoria forțată de împrejurări a copilei de 14 ani, care va deveni ulterior căsătoriei Ammachi Mare, cu un cultivator și arendaș văduv în vârstă de 40 de ani. Pierderea soției sale prin înec și creșterea băiețelului de numai cinci anișori, îl determină pe bărbatul tăcut și muncitor să accepte căsătoria cu Ammachi Mare, a cărei mamă este nevoită să i-o încredințeze, lipsită fiind de posibilități după moartea soțului său.
Atât de frumos descrie autorul etapa de tatonare, descoperire și acceptare a propriei maturizări a micuței devenită soție și mamă vitregă, eforturile pe care le face ani de-a rândul de a-și înțelege rolul și de a fi apreciată de soțul său posac pentru efort, încât este de-a dreptul înduioșătoare povestea de dragoste care se clădește treptat între cei doi, în ciuda vârstei și a firilor diferite.
Pacea care se stabilise după ce relația dintre cei doi soți se consolidează, este bruiată de un eveniment tragic – moartea prin înec a micuțului, eveniment care scoate la suprafață o istorie a unei familii condamnate să își piardă câte un membru la fiecare generație, răpus de ape, motiv pentru care Ammachi Mare înțelege aversiunea legată de apa care le înconjoară teritoriul din toate părțile.
Deși viața le dăruiește soților o fetiță, Bebe Mol, aceasta se dovedește a suferi de o boală congenitală, hidrocefalie, care o împiedică vreodată să depășească stadiul mental și emoțional al unui copil de șase-șapte ani și este predispusă la o moarte precoce.
În ciuda provocărilor pe care viața i le pune în cale, Ammachi mare își păstrează iubirea față de ceilalți, speranța și încrederea că toate se întâmplă cu un scop. Chiar și atunci când își pierde soțul iubit care nu apucă să își vadă crescând noul băiat, Filliposse, un copil plin de avânt care sfidează moartea și promite să devină scriitor, dar pe care viața îl deturnează de la drumul său, presărându-i în cale piedici menite să îi cultive în suflet nesiguranța, teama, obsesia, Ammachi Mare este acolo, pregătită să fie sprijin tuturor.
Căsătoria lui Filliposse cu Elsie, studenta la Arte, dintr-o familie bună, de care este îndrăgostit nebunește, deși aceasta pune mai mult suflet în lucrările sale decât în relația cu un bărbat care ajunge să o sufoce cu limitările pe care i le impune de teamă să nu o piardă, aduce pe lume un fiu, care moare de asemenea înecat. Relația destrămată, dependența de opiu al lui Filliposse și boala fizică pe care o capătă, bat încă un cui în coșciugul unei familii încercate de ghinion.
Sinuciderea lui Elsie, ale cărei motive ies la suprafață abia spre finalul cărții și abandonarea fiicei nou născute care ajunge să fie crescută de bunica Ammachi mare, mai aduc încă un nor negru deasupra cerului familiei.
În paralel se desfășoară povestea unui medic care sfidează regulile atât profesional, cât și amoros, având curajul de a-și denunța superiorul ierarhic care comite erori procedurale grave, dar și de a se îndrăgosti timid de soția acestuia. Cum ajunge Dagby să se retragă în India, la o fermă alăturată unei leprozerii, după ce Celeste, iubita sa moare într-un incendiu în care și el este desfigurat și își pierde mare parte din abilitățile de medic? Cum se va întrepătrunde firul narativ al poveștii lui cu familia lui Ammachi Mare și cât de cruntă poate deveni iubirea, chiar și atunci când ești dispus să oferi mai mult decât să primești?
Ammachi Mare devine un personaj secundar în ciuda faptului că toate lucrurile se întâmplă în jurul său, ca participă direct sau dă naștere indirect unor acțiuni care se concretizează în decizii luate de către ceilalți.
O poveste care nu este neapărat ușor de urmărit, dar care merită tot efortul. Un fir narativ realist, încununat de dureri și patimi, care strecoară printre paginile sale imagini ale unei Indii apuse, a unei culturi și civilizații pe care trecerea timpului a afectat-o, indiferent cât a încercat să se țină departe de tot ce însemna modernizare și urbanizare.
Presimt că și acest roman se va număra printre cele favorite, deși anul 2025, din punct de vedere lectură, mai are multe cărți de asimilat.
„Ceea ce definește o familie nu sunt membrii, ci secretele pe care le împărtășesc aceștia.”