Un domeniu vast, o casă de dimensiuni generoase și o poveste sumbră care se ascunde în spatele pereților de cărămidă.
Două surori trăiesc izolate de restul comunității sătești care le privește cu indignare și invidie. Mary Katherine Blackwood (alintată Merricat), în vârstă de optsprezece ani și sora sa mai mare, Constance, locuiesc la castelul familiei, gospodărindu-se singure și îngrijindu-l pe invalidul lor unchi, Julian, a cărui stare s-a agravat de la moartea părinților fetelor și a soției sale, despre care se presupune că au murit otrăviți accidental. Constance este cea care în fața opiniei publice și-a asumat vina de a fi lăsat la derută arsenicul în proximitatea recipientului cu zahăr, fapt ce a dus la tragedia care le-a lăsat orfane și le-a determinat să se izoleze în casă.
Singura care intră sporadic în contact cu lumea exterioară este Merricat, care deși a renunțat la școală, se deplasează în centrul orășelului din apropiere pentru mici cumpărături necesare traiului zilnic. Constance refuză vehement să plece de acasă, folosind ca pretext treburile gospodărești – gătitul, spălatul, grădinăritul, curățenia și implicit îngrijirea unchiului bolnav.
Traiul lor idilic este întrerupt de apariția vărului Charles. Acesta se insinuează rapid în viețile lor, preia dormitorul principal și pune stăpânire pe bunurile personale ale stăpânului decedat al casei.
Naivitatea lui Constance și docilitatea cu care se supune noilor reguli impuse de Charles, necesită o abordare brutală din partea lui Merricat, care deși are optsprezece ani, este, de asemenea, blocată mental și emoțional la stadiul unei fetițe de opt-zece ani.
Dornică de a îl exclude pe Charles din viețile lor pentru a restabili liniștea de dinainte, Merricat îl șicanează constant, îi distruge lucrurile, pleacă de acasă și doarme în magazie, refuză să mănânce și o pune pe Constance în situația de a prelua șocul certurilor din castel.
Deoarece pare că Charles nu va renunța niciodată la proprietatea familiei Blackwood, de pe urma căreia intenționează să se îmbogățească, Merricat dă foc la casă.
După stingerea incendiului în care și unchiul Julian moare, cele două fete se izolează în resturile castelului, unde se baricadează și se hrănesc din merindele depozitate în beci, iar când nu riscă să fie observate, grădinăresc și se bucură de peticul de natură ascuns de lume.
Refuzul de a accepta ajutorul localnicilor și modul în care iese la iveală adevăratul motiv și respectiv adevăratul vinovat al otrăvirii celorlalți membrii ai familiei, izolarea lor bolnavă, lejeritatea cu care care acceptă și gestionează moartea celorlați, dau o notă perversă tabloului de familie și determină localnicii să evite orice formă de contact cu acestea, oferindu-le practic exact ceea ce își doreau – liniște, intimitate și independență.
Mi-a plăcut ideea de bază, cu tot cu limitatea cognitivă cu care autorul și-a echipat personajele, dar am simțit că îi lipsește acel zvâc de care o poveste cu o intrigă tentant de bolnavă, ar fi avut nevoie ca să lase urme emoționale cititorului. Mai am o carte de această autoare și sunt curioasă, la un moment dat, dacă își păstrează, sau nu, stilul.