Am prioritizat această carte în detrimentul altora, în urma recenziilor pozitive pe care le-am tot întâlnit. Știam din start că povestea pe care urma să o citesc nu va deborda în acțiune, suspans sau mister, ci va fi o călătorie de autocunoaștere și descoperire pe care ar trebui să o parcurg alături de persoanjele principale și era perfect așa. Din când în când simt nevoia de astfel de lecturi. Menționez „Portret de familie” printe ultimele citite în acest stil. Sau așa speram.
Totuși, romanul de astăzi nu m-a satisfăcut decât pe jumătate și am să îmi argumentez și afirmația în timp ce vă povestesc câteva detalii.
Acțiunea se desfășoară începând cu vara anului 1962 și se întinde pe durata aproximativă a unui jumătate de secol.
În centrul atenției este o familie de amerindieni din Noua Scoție care vine, ca de obicei, la cules de afine pe perioada verii, în statul Maine. În vâltoarea evenimentelor zilnice, fetița cea mică, Ruthie, în vârstă de patru ani, dispare fără urmă și nu există niciun indiciu legat de ceea ce i s-a întâmplat. Locul în care fusese văzută pentru ultima oară, o piatră înaltă situată aproape de cabana unde familia locuia pe perioada culesului, îl bântuie pe Joe, fratele puțin mai mare, care se învinovățește că nu i-a ținut companie, împiedicând astfel nenorocirea care avea să se întâmple.
După acest tragic eveniment, familia se îndreaptă spre un declin rapid.
Obligați să se întoarcă în Noua Scoție câteva săptămâni mai târziu, durerea cu care pornesc la drum în suflet, le vor purta pașii în fiecare an în preajma terenurilor cu afine și a orașului Maine, sperând că o vor întâlni pe Ruthie.
Anii trec și un alt frate mai mare, Charlie, este ucis într-o încăierare la un bâlci, sub ochii lui Joe, ajuns acum adolescent.
Sensibil la cele petrecute și cu tendințe de victimizare, devenit adult, Joe nu reușește să își îndeplinească îndatoririle de soț și tată și fuge de acasă băut, fiind izbit de o mașină în toiul nopții. Accidentul îl lasă cu sechele fizice și răni sufletești pe care alege să și le trateze izolându-se în munca câmpului, în preajma fermei unde Ruthie dispăruse ani în urmă.
Boala fizică a tatălui se agravează o dată cu bătrânețea și depresia mamei se adâncește. Din cei cinci copii ai familiei, doar fata cea mare reușește să se mențină cât de cât pe linia de plutire și să fie sprijin pentru ceilalți la nevoie.
Dar ce s-a întâmplat în toți acești ani cu Ruthie și cum a devenit ea Norma, singurul copil al unei familii înstărite care s-a chinuit mulți ani să procreeze?
Modul în care fetița este crescută, cu o mamă exagerat de protectivă, bântuită de teama că aceasta își va aminti că a fost furată sau că familia naturală să o găsească și să o revendice, contrabalansează cu atitudinea distantă a tatălui care nu își înțelege și acceptă pe deplin rolul.
Abia după moartea presupusei mame, Norma descoperă adevărul provenienței sale și se luptă cu ideea de a-și găsi familia, deși pe fundal o încearcă sentimente confuze legate de iubirea pe care o poartă celor care au crescut-o versus cei despre care nu știe nimic, nici măcar dacă au abandonat-o benevol.
Povestea e interesantă, o saga de familie ușor siropoasă și plină de nenorociri care curg în cascadă, fapt ce mi-a tăiat puțin din elan.
Un alt aspect cu care nu am rezonat este modalitatea în care Ruthie acceptă să fie prostită, deși la vârsta de patru ani când a fost răpită, deține suficiente informații și amintiri care să o determine să pună întrebări. (Da, știu că adulții pot fi convingători și fermi, dar nici măcar în perioada în care devine ea adult, nu este capabilă să pună informațiile cap la cap, pornind cel puțin de la ideea că pielea sa are altă culoare).
Rudele care știau ce se întâmplase, precum mătușa June și prietena sa, medic de profesie, păstrează secretul deși nu au o relație bună cu mama de împrumut și asta fără a scoate în evidență vreun sentiment de vinovăție sau regret. Abia după moartea mamei dezvăluie câteva informații sub presiunea momentului, dar mai mult deranjate de faptul că a căzut pe ele această responsabilitate, fără a considera ca situația în sine este cel puțin bizară, fiind totuși vorba de nenorocirea abătută asupra unor ființe umane.
Reîntoarcerea lui Ruthie în sânul familiei rămase, cincizeci de ani mai târziu, pare defazată, tristă, neconformă ca trecerea de la un trai echilibrat la sărăcie lucie, boală și neputință, fals îmbrățișate ca normalitatea după care tânjea de fapt.
Alt lucru care nu m-a convins este limbajul folosit, foarte bine îmbrăcat, cursiv, capabil să explice trăirile intense ale personajelor, prin prisma propriilor gânduri, deși, în fapt, avem de-a face cu o famile de amerindieni, neșcolarizați și limitați la un trai chinuitor, de subzistență.
Aș fi apreciat mai mult dacă exprimarea acestora ar fi fost mai neșlefuită, rudimentară pe alocuri. Am să dau un exemplu clasic aici – Fructele mâniei de John Steinbeck, unde autorul reușește să clădească filozofia mizeriei, a foametei și a traiului chinuit, adaptând cititorul la personajele sale, autentic create, nu îmbrăcate în replici false.
Știu că-s tipicară uneori, dar motivele enumerate mai sus, mi-au răpit din plăcerea acestei lecturi și m-au împiedicat să empatizez cu drama acestor personaje pe care le-am simțit lipsite de autenticitate și incomplete.