O carte scurtă și delicioasă.

Îl mai țineți minte pe Charlie din “Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes sau pe Lennie din “Oameni și șoareci” al lui John Steinbeck? Dacă da, urmează să-l întâlniți pe Dolf.

Încet la minte și tânjind după afecțiune, Dolf este stângaci în toate interacțiunile sale sociale. La cei 38 de ani ai săi, lipsit de părinți și forțat de împrejurări să locuiască în gazdă la doamna Mitsch, o femeie rea și hapsână care îl amenință constant că îl va da afară dacă nu renunță la pasiunea sa, insectarele, Dolf este un inadaptat social.

Singurul său prieten, Walter, mecanic feroviar, este un individ abject, care, într-un fel parșiv, se hrănește cu eșecurile și lipsa de adaptare ale lui Dolf pentu propriul divertisment, iar momentele în care pare bine intenționat și încearcă să îl ajute să își facă o prietenă, se soldează ulterior cu alte eșecuri de pe urma cărora se poate amuza ulterior.

Cele mai interesante povestiri pentru Walter sunt cele de la locul de muncă al lui Dolf, și anume de la morgă, pentru că, da, acum este momentul să specific, Dolf lucrează ca asistentul medicului legist Sander.

Viața lui anostă și plină de frustrări este dată peste cap de un eveniment care are loc în timpul identificării unui cadavru. Astfel, atunci când frumoasa Natalie vine pentru a-și identifica soțul mort, Dolf se trezește prins într-o situație fără precedent – aceea în care este îmbrățișat prelung de frumoasa văduvă, care la final îi mulțumește pentru suportul moral oferit.

Obsesia bolnavă pe care o dezvoltă pentru Natalie este atât de sumbră și absurdă, dar totuși atât de bine justificată de creierul acestui idiot, încât cititorul alternează între mila și dezgustul pe care îl resimte pentru acest specimen chinuit de soartă.

Încurajat de Walter, Dolf începe să o urmărească pe tânăra femeie, să îi lase o scrisoare prin care o invită la el acasă, să își alimenteze singur scenarii de iubire și sexualitate împinse la extremă, pe care nici măcar crunta realitate dată de faptul că Natalie nu îl caută niciodată, ba chiar îi aruncă la gunoi scrisoarea, nu îl împiedică să încerce și mai mult să o cucerească.

Absurditatea comico-tragică este dată de modul în care idiotul își construiește o realitate paralelă în care Natalie tânjește după el și așteaptă ca el să îi ajungă în brațe.

Prins pe picior greșit își pierde slujba de la morgă și este dat afară din chiria unde locuia, iar acest lucru nu face altceva decât să îi ofere și mai mult timp la îndemână pentru a dezvolta scenarii schizofrenice.

Cum se termină, nu vă spun, pentru că merită parcursă până la final această carte. Credeți-mă, e savuroasă și deși mi-am dat seama la un moment dat care îi va fi deznodământul, tot a reușit să mă surprindă puțin.

Vă las mai jos câteva pasaje ca să vă faceți o idee legată de stil și dacă o citiți, sau ați citit-o, vă rog să împărtășiți cu mine impresiile voastre.

Lasă un răspuns